Rusul și neiubirea

Primul șoc al competiției s-a numit Neiubire – filmul lui Andrei Zviaghintev, un mare cineast rus, născut în ’64 la Novosibirsk, deja premiat în anii trecuți la Veneția și la Cannes. Deși mai urmează o săptămînă plină de proiecții, e greu de imaginat un palmares al ediției 70, fără acest titlu. Pentru cei care i-au văzut filmele de pînă acum, de pildă Întoarcerea și Leviathanul, Neiubire va fi revelația unui Zviaghintev încă și mai impresionant!

Nu degeaba regizorul preferat al lui Zviaghintev, din toată istoria filmului, e Antonioni; și cineastul rus e un maestru al liniei simple, esențializate, și el cultivă o geometrie rece, care ascunde o combustie incandescentă.

Un cuplu tînăr în prag de divorț; doi părinți care se urăsc și nu mai au nimic de împărțit decît un apartament de bloc și un copil de 12 ani, un băiat blond, care are un singur prieten, și care hălăduiește printr-o pădure, pe malul unui rîu. Intr-o ceartă de noapte, atroce, amîndoi părinții resping ideea de „a lua copilul”, care îi încurcă în drumul spre „refacerea vieții” și vorbesc despre el ca despre un obiect bun de plasat la orfelinat. Cînd spectacolul urii șuierate și al cinismului dezlănțuit se încheie, vedem că a avut parte și de un spectator, o mogîldeață ascunsă după ușa de la baie, plîngînd înăbușit. E punctul de plecare al unui film în care copilul devine marele personaj absent: copilul care n-a suportat lipsa dragostei și a fugit de acasă. Pornind de aici, de la un copil dat dispărut și căutat în zadar, cale de tot filmul, Zviaghintev construiește, în cercuri concentrice, majestuoase, cu o profunzime și cu o precizie psihologică uluitoare, nu numai portretul unor personaje memorabile, dar și, mai ales, portretul unei lumi. Cu toate tranzitiile ei, inclusiv tranziția sufletească; „sufletul slav”, amenințat de vid; o lume în care oamenii parcă nu se mai privesc în ochi, privesc mai mult ecranul mobilului, o lume bîntuită de indiferență și dezumanizare, o lume a neiubirii.

Urmărești tot filmul cu o gheară pe inimă; nu vei putea niciodată uita pădurea rece și pustie, peste care zboară strigătul echipei de căutare, „A-lio-șa! A-lio-șa!”, nu vei putea uita construcția în ruină, din pădure, un fost hotel, părăsit, rimînd cu sufletele în ruină ale filmului, dar mai ales nu vei putea uita secvența de la morgă. Părinții sunt chemați, la un moment dat, să recunoască un cadavru. Acoperit cu o pînză. „Sunteți pregătiți?”, întreabă cel care va trage pînza. „Da”, răspunde mama. Iar modul în care se desfășoară scena în continuare face din actriță, Mariana Spivak, un nume intrat pe lista scurtă pentru premiul de interpretare feminină! O femeie, pînă atunci, doar foarte decorativă, glacială, cu o robustețe agresivă, recunoscînd, implicit și explicit, că „n-a iubit niciodată pe nimeni”, nici pe propriul copil, devine brusc, în acea șandrama de morgă cu faianța murdară, o fiară care urlă de durere (deși nu, „nu e el”!), își izbește soțul, îl dărîmă cu pumnii („de ce nu spui că nu e el?”), devine, din acea clipă, o mamă care își iubește copilul dispărut...

Un critic de la Cannes a spus despre Zviaghintev că e „medicul legist al sufletului rus”... Să fie, Neiubire, un „Recviem pentru sufletul slav”?