Restul nu e tăcere

Eugenia Vodă, România Literară, 27 Martie 2002
 

Amen, de Costa-Gavras, e o "adaptare liberă" după "Vicarul", de Rolf Hochhuth. Faptul istoric central: în timpul celui de-al doilea război mondial, cînd camerele de gazare au început să funcţioneze, Papa, din raţiuni diplomatice, a tăcut.

Îmi aduc aminte cum, la începutul anilor '70, am văzut Vicarul, într-o seară, la Grădina

Icoanei, în regia lui Radu Penciulescu; între timp, "am uitat tot" din acel spectacol, în afară de o senzaţie copleşitoare pe care ţi-o inducea - de vinovăţie şi de neputinţă; a fost, de altfel, în acea seară, singura dată cînd am asistat, într-un teatru, la următorul fenomen: un spectacol - excepţional! - se încheie, iar sala priveşte înmărmurită, incapabilă să aplaude! Lumea s-a ridicat şi a ieşit într-o tăcere totală...

Mai tîrziu, în studenţie, am citit voluminoasa piesă a lui Hochhuth (jucată în premieră la Berlin, în 1963, şi însoţită de vii polemici încă de la lansare); un text, fără îndoială, impresionant, dar mai degrabă literar-istoric-filosofic decît propriu-zis teatral. Spunea autorul: "Am ales teatrul şi nu romanul, pentru că teatrul îmi oferea avantajul de a mă adresa direct publicului. Cuvintele sînt mai puternice atunci cînd sînt rostite (...) în faţa unor sute de oameni, decît atunci cînd sînt scrise, adică menite a fi citite în intimitate"... Iar imaginea poate fi încă şi mai puternică decît cuvîntul rostit. La aproape 40 de ani de la data premierei teatrale, Vicarul devine film. Cineva se întreba de ce atît de tîrziu. Printre altele - dincolo de "încărcătura inflamabilă" -, şi pentru că piesa nu e cîtuşi de puţin cinematografică; gestul lui Costa-Gavras (dublat întru scenaristică de dramaturgul Jean-Claude Grumberg) de a o adapta, oricît de liber, e un gest temerar. S-o spunem din capul locului: cineastul a cîştigat pariul cu sine însuşi. Amen e un film puternic şi sobru, care distilează o emoţie cerebrală, o răceală incandescentă... Scenariul a operat şi a epurat masiv substanţa piesei, urmărind un singur fir: tăcerea Papei Pius XII şi încercările disperate ale unui martor de a face cunoscut adevărul, de a sensibiliza lumea; un martor foarte special, Kurt Gerstein ("misterios, ambivalent, impenetrabil", cum îl numea un istoric), ofiţer SS implicat activ, ca specialist (în chimie), în procesele tehnice din fabricile morţii şi în livrările de gaz Zyklon B ;"numele lui e pe toate facturile; susţine că s-a împotrivit, dar era băgat pînă în gît", avea să sune judecata grăbită, în haosul de la sfîrşitul războiului, cînd Gerstein s-a predat, a scris un "raport" despre cele întîmplate şi s-a spînzurat în celula închisorii pariziene unde se afla; dosarul i-a fost rătăcit şi trupul aruncat la groapa comună; văduva lui, văduva unui "nazist" n-a avut dreptul la pensie; în 1965, a fost reabilitat. În realitate, se pare că Gerstein, poreclit, în mediul nazist, "geniul igienei", era tipul savantului distrat, cu un aer excentric, dezordonat, dehămat (umbla cu cascheta aşezată invers, cu pistolul atîrnînd neglijent, avea o biografie destul de încîlcită şi, de la un moment dat, i s-a interzis portul uniformei). În film, lucrurile sînt mult mai limpezi: Gerstein, jucat cu o teribilă putere de concentrare de Ulrich Tukur, e un om "normal", împovărat de crima la care asistă şi la care participă, un om care se vrea "ochiul Domnului" în infern, un mesager al adevărului înnebunit de ineficienţa demersurilor lui şi încadrat, mereu, de un înger şi de un diavol. Îngerul e un tînăr iezuit - jucat, tulburător, de Mathieu Kassovitz; rolul a fost jucat, pe vremuri, la Bulandra, de Ion Caramitru, cel care acum, în film, e tatăl acestui preot care nu poate accepta oroarea, îşi pune steaua galbenă pe sutană ("ficţiune!", s-a scris, "un asemenea caz n-a existat"), şi merge să moară, într-un lagăr... Diavolul, de inspiraţie mengeliană, e un doctor cu ochi albaştri, reci şi sticloşi (Ulrich Mühe, ferocitatea în fragilitate), un criminal pe care, ţine să sublinieze filmul, (tot) biserica catolică îl va ajuta să ajungă în Argentina...

Cert este că, ne aminteşte Amen, în nici un discurs al Sanctităţii Sale n-au apărut cuvintele "evreu" şi "lagăr de exterminare", timp în care milioane de oameni au fost transformaţi, fără prea multă vorbă, într-un nor de fum... Faţă de reacţiile de protest de la apariţia piesei, scriitorul s-a apărat, spunînd: "Sînt creştin, iar piesa mea e profund, fundamental religioasă. Singurul atac împotriva Papei vizează tăcerea lui şi atît"... În acest punct descoperi diferenţa majoră dintre piesă şi film: filmul nu e "profund religios"; dimpotrivă, în filmul lui Costa-Gavras, Dumnezeu a murit. Iar "atacul" cinematografic nu mai vizează doar tăcerea Papei; co-scenaristul chiar declară: "Papa este moştenitorul unei tradiţii de antisemitism (...). Pentru aparatul Bisericii Catolice, anii '40 reprezintă continuarea secolului al XIX-lea. Hitler nu este un personaj plăcut, dar luptă împotriva lui Stalin, iar Biserica îi urăşte în egală măsură pe comunişti şi pe evrei..." Se pare că, de fapt, adevărul istoric e mai nuanţat decît această opinie tranşantă. Există volume de documente care atestă faptul că Biserica nu promova o tradiţie de ură, cum susţine scenaristul, iar Vaticanul n-a fost tăcut şi absent faţă de ororile nazismului; Papa Pius XI, predecesorul celui incriminat, s-a pronunţat împotriva rasismului şi antisemitismului; în 1939, cînd Hitler a venit la Roma, invitat de Mussolini, Papa a părăsit oraşul, închizînd Vaticanul! (iar Pacelli, viitorul Papă, îi era, în acea vreme, principalul colaborator!)... În plus, se pare că e imposibil de apreciat ce efect practic ar fi avut o intervenţie mai fermă a Papei; în Ţările de Jos, atunci cînd episcopatul a protestat faţă de tratamentul aplicat evreilor, efectul a fost invers: nemţii, drept răspuns, şi-au extins persecuţiile şi asupra evreilor botezaţi, pînă atunci scutiţi de teroare!... Dar nu pîlpîitoare subtilităţi de atitudine şi tremurătoare circumstanţe atenuante îl interesează pe un cineast care cultivă tăietura fermă, cum e Costa-Gavras, ci adevărul crud, esenţa problemei: aceea că, privitor la moartea unor oameni, în secolul XX, a existat o fracţiune de secundă în care umbra zvasticii a acoperit umbra crucii... Este şi ideea grafică a afişului de scandal, semnat de Oliviero Toscani (judecat prin tribunale şi absolvit): o cruce roşie, devenită "suport" pentru zvastică...

Un diagnostic foarte exact al "cazului", la care aş subscrie cu amîndouă mîinile, am descoperit în articolul editorialistului de la Nouvel Observateur, Jean Daniel: "M-am dus să văd Amen cu încredere. N-am fost dezamăgit. Nu aştept, de la un film de Costa-Gavras, virtuţile unei realizări de Fellini, Buñuel sau Kurosawa. Dar aportul lui Costa-Gavras e departe de a fi neglijabil. Un film de Costa-Gavras e puternic, eficace, bine structurat: toate calităţile celor mai bune poliţiste. E alb-negru? Uneori prea. E simplificator? Desigur. Să zicem că există un parti pris al demonstraţiei care nu se poate dezvolta fără maniheism"...

Pe traseul stabilit, filmul îşi asumă şi o serie de "licenţe" (cifre inexacte, cronologii forţate), dar, fiind vorba de o ficţiune, şi nu de un documentar, totul e permis. Important e mesajul: tăcerea e vinovată, ea înseamnă complicitate.Vocaţia lui Costa-Gavras nu e pentru metafizic, ci pentru militant... Filmul pune în discuţie responsabilitatea calităţii de martor şi acuză - preluînd o formulă a lui Mauriac - "toţi martorii care nu au strigat, oricare ar fi fost raţiunile tăcerii lor"...

Trecînd, atît cît se poate trece, peste vastitatea subiectului, rămîne filmul în sine: făcut cu talent, dar la fel cum ar fi putut fi conceput şi acum 20 de ani (lipsa de noutate în respiraţia strict cinematografică nu e neapărat un defect, dar e, în mod sigur, o explicaţie pentru lipsa de entuziasm a juriului la festivalul de la Berlin). Ce are, filmul, memorabil? În primul rînd starea de exasperare - difuză, continuă, crescîndă - a unui om singur, care îşi asumă condiţia de fir de nisip incapabil să oprească o maşinărie infernală. Apoi detaliile - de pildă "spectacolul morţii", ascuns spectatorului, şi sugerat dincolo de un vizor, sau tatăl coborînd braţul copilului care îl salută cu "Heil!", sau trenurile care trec, implacabil, şi multe altele, care trădează cineastul de clasă.

Pare incredibil că o producţie de o asemenea dificultate a fost realizată, aproape în totalitate, la noi, în fostele studiouri Buftea, ale cinematografiei de stat, privatizate Mediapro, şi retehnologizate; dar acesta e un alt subiect. După cum un alt subiect ar fi faptul că reviste occidentale, altfel amatoare de aurolaci şi guri de canal, au părut complet indiferente faţă de performanţa producătorilor de a descoperi şi exploata, în România (probabil la preţuri modice faţă de alte părţi ale lumii), spaţii splendide, care au "reprezentat", cu succes, în film, Vaticanul, Palatul de Justiţie din Berlin şi Liga Naţiunilor! De aceeaşi indiferenţă mediatică (inclusiv în Cahiers du cinéma, nici o vorbă!) s-a bucurat şi întreaga galerie de interpreţi români, care îi asigură filmului un excelent background actoricesc: de la Papa ca o efigie uscată, al lui Marcel Iureş, pînă la crochiurile spectaculoase ale unor Dorina Chiriac, Marin Moraru, Horaţiu Mălăele, Theodor Danetti...

Deşi nu e un "film de public", am convingerea că, la noi, Amen va avea, în context, mulţi spectatori. Pentru un public care, ani de zile, a jucat rolul de martor tăcut, un asemenea film, despre vinovăţia tăcerii, înseamnă, inevitabil, ceva în plus...

 
 
 


Copyright © 2009-2024 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.