A fost odată ca niciodată un oraş, "Bucureştiul meu iubit", în care populaţia se împărţea în prinţi şi-n cerşetori, iar cîinii vagabonzi formau clasa de mijloc!
A fost odată ca niciodată, aici, în mileniul trei, un profesor de română, căruia leafa nu-i ajungea nici pentru o singură seară de ieşit în lume, ca lumea! Profesorul a scris o cărţulie, un miniroman vîndut în trei exemplare, cu titlul "Nimeni nu moare pe gratis". Cale de un film, personajul va rămîne blocat la o frază stupidă, de început al altei cărţi, "Noaptea se furişa pe tăcute în oraş"... Dar cui îi mai arde de scris, pe lumea ASTA? Şi ce sens are să scrii, cînd, oricum, nimeni nu prea mai are chef de citit, cînd tragi mîţa de coadă, cînd trăieşti în promiscuitate, înghesuit cu părinţii, într-un apartament de bloc infestat de "emisiuni interactive", cu o mamă săracă cu duhul şi cu un tată uşor dement, ahtiat să sune la televiziune şi să-şi răcnească of-ul în direct, fără nici o legătură cu subiectul... Atmosfera e sufocantă, şi totuşi tu, din sală, priveşti ecranul cu plăcere şi rîzi în hohote; la Porţile Orientului mizeria e aureolată, iată, de haz şi de tandreţe... Profesorul cerşetor îşi urăşte elevii ("Îmi urăsc elevii"), şi pe bună dreptate, pentru că sînt oribili; pînă şi un haidamac din mafia moldovană, picat întîmplător la oră, cînd vede brambureala din clasă simte nevoia să scoată pistolul, ca să-i potolească! Măi, nu vă bateţi joc de şcoală!...
În acelaşi Bucureşti iubit, într-o tavernă mohorîtă, zac, sumbri, beţi şi săraci, ei, scriitorii, cei care au înţeles primii, din timpuri imemoriale, contradicţiile antagonice dintre vodca rusească şi şpriţul românesc... Iar strada e plină de limuzine şi de cerşetori, şi de clasa de mijloc, cîinii...
În această lume de vieţi risipite apare, ca un Prospero de Dîmboviţa, un creier magic, preşedinte al fundaţiei Filantropica; un specialist în mecanismul milei. Care e motoraşul secret care declanşează mila? Motoraşul e o poveste. "Mîna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană". Lumea vrea poveşti! În veacul telenovelelor, viaţa trebuie să se prezinte ca atare. Acest prinţ al cerşetorilor vede în cerşetorie "un lung şir de reprezentaţii"; drept care îşi alege interpreţii şi le concepe, cu o vervă nebună, de urmaş al lui Dickens altoit cu Billy Wilder, texte de cerşit. Unui afon cu mutră mai subţire îi scrie "Violonist necăjit care nici nu mai cîntă de disperat ce e"; unui tip cu mutră mai exotică îi dă textul: "Pe vremea lui Ceauşescu eram regizor de filme. Azi Sergiu e senator iar eu sînt grav bolnav!"... Spre deosebire de "statul român, care cerşeşte de ani de zile prin Europa şi prin America şi nu primeşte nimic", beneficiarii textelor imaginate de escrocul filantropic fac bani şi participă la o afacere profitabilă. Profesorul cerşetor îşi vinde sufletul prinţului textier şi intră-n joc, presat de atracţia pentru o "paraşută plină de fiţe", "sora" unui elev plin de draci şi de probleme (dar care, la sfîrşitul filmului, prin comparaţie cu restul, pare un înger)...
...Toate astea, şi multe altele, apar în ultimul film al lui Nae Caranfil (al patrulea şi cel mai "complex" de pînă acum), Filantropica, pe care l-am văzut într-o proiecţie "de uz intern", şi care va avea premiera abia la toamnă.
Filmul a fost făcut într-un timp record, cu un buget record (1 milion de dolari, ceea ce e puţin faţă de dificultatea producţiei şi faţă de tarifele pieţei internaţionale); 45% din buget e de provenienţă franceză; 55% sînt fonduri româneşti; producătorul român dominant e Cristian Comeagă (Domino Film). S-ar putea ca, bine distribuit, Filantropica să fie un mare succes de public: nici un moment de plictiseală, "bogăţie-sărăcie-sex", umor în cascadă, melancolie subterană, telenovelă şi postmodernism - orice spectator, din orice categorie de public, are ce găsi în film. E vizibilă, în Filantropica, plăcerea lui Nae Caranfil de a filma şi de a jongla, inteligent, cu "aluzii" pentru iniţiaţi; filmul pare că a îngurgitat, el însuşi, mult cinema, ca să extragă de acolo motive, situaţii, tehnici, stiluri... Un film în care totul e joc, de la fibra de profunzime a poveştii pînă la detalii de construcţie. O construcţie savantă, în ciuda unei înşelătoare accesibilităţi.
Deşi regizorul povestea că şi-ar fi dorit, la început, pentru personajul profesorului, un actor mai tînăr, pînă la urmă n-a găsit pe nimeni mai "corespunzător", pentru rol, decît Mircea Diaconu. Într-adevăr, cine ar fi putut să fie, mai convingător, în acelaşi timp, candid şi ticălos, farseur şi fraier, cabotin şi autentic, histrion şi alienat? În rolul diavolului preşedinte de fundaţie, Nae Caranfil a avut şansa să aibă un rege al sarcasmului: Gheorghe Dinică. Despre restul unei distribuţii excelente, vom vorbi la premiera din toamnă. Tot la toamnă, văzînd filmul, o să remarcaţi tehnica pistelor false, capcanele narative, duelul dintre imagine şi monologul personajului principal, parabola (pro)manipulării, finalul în care ficţiunea înlocuieşte, total, realitatea... Tot la toamnă o să recunoaşteţi cîteva momente - mici bijuterii: de pildă, profesorul înamorat dă un telefon secret refugiat în baie, aşezat pe WC; "Cineva acolo sus mă iubeşte!", conchide el, în extaz, după convorbire; moment în care aparatul de filmat sare "acolo sus" şi filmează baia ca văzută din ceruri, alungită ca un turn sacru, cu vitralii! Sau secvenţa mesei între prieteni, cu cearta plină de venin derulată pe şoptite! Sau reclama pentru o pastă de dinţi, zisă Dormident, structurată pe aluzia sexuală ("La mine sau la tine?", îl întreabă frumoasa blondă pe puştiul care tocmai se spălase cu acea pastă!)...
Nae Caranfil nu e un rău, un dur, un necruţător; prin lentilele lui aburite de rîs, lumea noastră, aşa mizerabilă cum e, capătă farmec şi mister. După ce ieşi de la film, dacă te opreşte un cerşetor şi-ţi cere, pur şi simplu, bani, îl priveşti nedumerit: cum, vine fără nici un text?, unde e povestea?...
Apoi îţi vezi de drum, lătrat de clasa de mijloc, şi liber să te simţi prinţ sau cerşetor.
Copyright © 2009-2024 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.
