Nimic despre Cristi Puiu

Singurul lucru pe care l-am auzit, înainte de Cannes, acasă, despre filmul lui Cristi Puiu, Sieranevada, a fost că "tot filmul se petrece la un parastas!" Un parastas de trei ore fără şapte minute, în epoca vitezei - ce provocare...?! Recunosc că mi s-a făcut teamă de un atît de lung parastas, teamă de riscul aşa-numitului "gen plicticos"... Am văzut Sieranevada la festival, la o proiecţie de presă aproape de miezul nopţii, cu o sală plină: de obicei, conform tradiţiei, cînd filmele încep să patineze previzibil - încep să se trîntească şi scaunele. Lumea nu are timp de pierdut la Cannes, unde criza de somn e mare! Ei bine, nici măcar un singur spectator nu a plecat, acest "cel mai lung film din competiţie" ţine sala atentă, concentrată, degajă un efect cvasihipnotic...

Pînă şi cei cărora nu le-a plăcut filmul au recunoscut că "nu te plictiseşte"! Presa (mai ales cea anglo-saxonă) a fost una foarte favorabilă, iar punctajele din diferite clasamente plasează filmul pe primul sau pe al doilea loc în preferinţele criticilor. Dar există şi cronicari cărora nu le-a plăcut, şi e normal să fie aşa! De pildă unul, francez, a scris (în Nice-Matin) că filmul e o "mămăligă – polenta românească – lungă"... Spun asta într-o încercare – ştiu, inutilă – de a contrabalansa, cîtuşi de puţin, fanfarele triumfaliste şi chiuiturile de victorie care apar în presa autohtonă, cînd e vorba de un asemenea eveniment. S-ar deduce că totul e roz şi că am dat lovitura! Nu interesează fundalul realist, nu interesează chinul cu care se strîng banii pentru un film (la Cristi Puiu a durat doi ani, a spus-o la conferinţa de presă), nu interesează infernul distribuţiei şi al difuzării (fiind vorba de filme făcute într-o limbă care nu e de circulaţie, în plus - filme ne-iubite de marele public de acasă, care nu se înghesuie să le vadă - ce e drept nici n-ar prea avea unde: în ’89 aveam în jur de 500 de săli de cinema iar acum avem sub 100, există în ţară şi oraşe fără niciun cinematograf – a spus, la conferinţa de presă, Cristi Puiu). Apropo de conferinţa de presă: a fost densă, interesantă, Cristi Puiu vorbeşte o franceză desăvărşită şi are, cum se spune, discursul la el; dar sala era mai mult goală decît plină, în timp ce afară, la intrare, se formaseră deja cozi uriaşe, cu îmbrînceli, pentru că urma conferinţa cu Julia Roberts şi George Clooney, la Money Monster, de Jodie Foster! Acest adevăr nu e menit sa umbrească performanţa filmului de a fi selectat în competiţie, ci e menit să "ne" aducă înapoi cu picioarele pe pămînt: mai e mult pînă departe! Acum patru ani, la Cannes, două actriţe din România cîştigau, împreună, Premiul de interpretare feminină. Mai ştie cineva (marele public, adică) ce fac ele? Unde şi ce joacă? La noi nu numai că nu funcţionează un "star-sistem", dar mai e cale lungă şi pînă la normalitate!

Să ne întoarcem la parastas: într-un apartament de bloc din Capitală, un parastas de 40 de zile (după capul familiei). Aşteptînd să vină preotul, care întîrzie, toată lumea se pregăteşte de masă; nevastă, cumnată, copii, nepoţi - în spaţii strîmte, în înghesuială, în bucătărie, pe hol, în jurul unei mese întinse... Spre deosebire de Gide, cu faimosul "Familii, vă urăsc!", Cristi Puiu ar putea spune "Familii, mă fascinaţi!" Iar fascinaţia creatorului se transmite şi privitorului. Uşile se deschid şi se închid, lumina la fel, personajele trec dintr-un spaţiu în altul, dialogurile la fel; într-o cameră, pe un pat, se zăreşte întins un costum negru, nou (obicei din Dolj), care se va da pomană unui nepot, care trebuie să-l îmbrace la masă, deşi e cu cîteva numere prea mare; lumea discută vrute şi nevrute, polemizează pe subiecte majore, gen avantajele comunismului sau 11 septembrie, se pătează cu mîncare, spală rufe foarte murdare în familie, un copil nu trebuie trezit în camera de alături, o "prietenă de la Zagreb", musafiră nepoftită, beată moartă, vomită în altă cameră – iar din toate aceste nuclee pulverizate, de imagini şi de vorbe, filmul recompune, magic, un amalgam de adevăr, de luciditate, de emoţie şi de umor: stilul Cristi Puiu.

Mimi Brănescu, Cătălina Moga, Dana Dogaru, Ana Ciontea, Sorin Medeleni, Marian Râlea, Tatiana Iekel şi toţi ceilalţi actori sunt impecabili în realizarea "portretului de grup la parastas". Valer Dellakeza îi conferă un timbru memorabil unei schiţe de personaj (dar toate personajele sunt "schiţe"!), preotul care relatează dialogul "teologic" cu un taximetrist... Cînd familia reunită în sufragerie cîntă "Veşnica pomenire", prin cadru trece un frison răvăşitor... Din spaţiul închis se evadează într-o singură secvenţă, care e un scurt-metraj în sine, cearta dintr-o parcare, înjurăturile şi scandalul pentru un loc ocupat, şi momentul de adevăr din maşină, cu un bărbat puternic, care plînge, filmat numai din spate. "Dar emoţia e acolo. Aţi repetat momentul sau nu?", a fost întrebat la conferinţa de presă Mimi Brănescu. – "A lot!", a sunat răspunsul, confirmînd precizia milimetrică, obsesivă, a "naturaleţii" create de Cristi Puiu.

O idee regizorală a fost ca aparatul de filmat (imaginea – Barbu Bălăşoiu) să reprezinte "punctul de vedere al mortului"... Ca şi cînd sufletul mortului, care, după 40 de zile, pleacă pentru totdeauna, îi priveşte pentru ultima oară - dezorientat, sincopat, fix, de multe ori din spate - pe cei (încă) vii, urmărindu-le coregrafia... Muşuroiul uman se agită, între bucătăria unui parastas şi a doua venire a lui Isus, iar deasupra întregii poveşti pluteşte, enigmatic, aceeaşi întrebare: cine suntem şi de ce trăim?...

Parastasul se încheie cu sarmale şi mămăliguţă. Filmul se încheie cu un enorm hohot de rîs.

Am auzit un jurnalist de pe alt continent decît Europa şi de o altă religie decît cea ortodoxă spunînd că în familia lui e "exact ca în filmul lui Cristi Puiu"! O probă în plus că, şi în materie de cinema, naţionalul e calea cea mai sigură spre universal.

Cristi Puiu se află la al patrulea film, după Marfa şi banii, Moartea domnului Lăzărescu şi Aurora. Sieranevada (un titlu pe principiul "nimic despre elefanţi", fără nicio legătură cu Sierra Nevada, un titlu absurd, un joc, zice regizorul) s-ar putea să devină filmul său cu cel mai mare număr de spectatori.

In lume, mai mult decît acasă, Cristi Puiu e perceput, implicit şi explicit, drept naşul, "the godfather", al Noului val, drept "jeune papa" al noului cinema românesc (mai exact ar fi "jeune papa angoisse"!)

Competiţia n-a ajuns încă nici la jumătate, aşa că e prematur să vorbim despre configuraţia unui posibil palmares. Important este că filmul s-a bucurat, la Cannes, de o expunere fantastică, pe care o merita din plin!