Basmul cu prințesa care nu știa franceza

"Grace de Monaco", filmul ales să deschidă festivalul, în regia francezului Olivier Dahan (dar cu staruri internaţionale, ca Nicole Kidman şi Tim Roth, cu un buget de 30 de milioane de dolari, cea mai mare finanţare venind, n-o să ghiciţi de unde, din... India!) seamănă cu o revistă pe hîrtie lucioasă, plină de "poze" cu rochii, pălării, bijuterii de marcă, plus cîteva peisaje divine, plus cîteva intrigi de palat şi de familie - o revistă bună de citit la coafor sau de uitat în tren! Un cinema "glossy", care nu se încurcă în detalii şi nuanţe, privind adevărul istoric sau psihologic, ci se aruncă fără complexe înainte, într-un film biografic, dar care îşi revendică dreptul la ficţiune! În aceeaşi zonă a scenariilor "cu capete încoronate", ne aflăm la o distanţă astronomică faţă de, să zicem, admirabilul "The Queen", al lui Stephen Frears, lansat tot la Cannes, acum cîţiva ani.

Şi totuşi, "Grace" nu plictiseşte nici o clipă, mai ales dacă îl priveşti ca pe un basm. Dar nici basmul n-ar mai fi fost basm, ci un simplu şi ridicol clişeu, dacă în rolul Prinţesei n-ar face minuni Nicole Kidman! Rolul îi vine mănuşă, există evidente afinităţi structurale (fizice, dar şi "de inimă albastră") între "Nicole" şi Grace Kelly. Întregul film se hrăneşte din frumuseţea statuară, din eleganţa paradoxal nevrotică, din privirea albastră a Prinţesei Nicole intrînd în pielea şi în sufletul Prinţesei Grace: o "fată de zidar" (dar un zidar devenit, pe model american, proprietar de fabrică de cărămizi) din Philadelphia, ajunsă star de cinema, faimoasa Grace Kelly, o actriţă de Oscar, se trezeşte distribuită de destin (sau de Vatican, cum presupune filmul), în rolul de soţie a Principelui Rainier de Monaco, în cea mai veche monarhie din Europa! După ce a schimbat în viteză continentele şi tot ce a fost viaţa ei de pînă atunci, actriţa de real talent, care era Grace, s-a simţit, inevitabil, prizonieră într-o colivie aurie, sufocată de protocol, obosită de inactivitate, respinsă de o lume care nu era a ei... Prin cele 235 de camere ale palatului din Monaco plutea, chiar dacă nerostită, ideea divorţului. Filmul poate fi citit şi ca un basm al dreptului de a alege: o femeie alege să renunţe la mult visata întoarcere la Hollywood şi la Hitchcock, maestrul ei, pentru a se limita la condiţia de prinţesă, dar o prinţesă hotărîtă să-şi înveţe bine rolul şi să-l joace impecabil. Drept care, iat-o pe Nicole-Grace exersînd cum se rostogoleşte "r"-ul într-o franceză pe care încă nu o ştie, sau perfecţionîndu-se în practica unei etichete seculare, ca un fel de "my fair lady" monegască!

Filmul susţine (dar se pare că istoricii nu o şi garantează) că, la începutul anilor '60, preşedintele De Gaulle ar fi intenţionat să impoziteze şi chiar să anexeze Monaco-ul - Franţei, "ceea ce nu au reuşit nici Ludovic al XIV-lea şi nici Napoleon"! Nu va reuşi nici Generalul, pentru că îl va învinge sau convinge, diplomatic, Grace, printr-un fastuos bal internaţional al Crucii Roşii, la care ea va ţine un discurs, un lung discurs, despre iubire - prea lung chiar şi pentru o actriţă de calibrul lui Kidman! În aceste condiţii, în care "prinţesa ia tot", e de înţeles că bietul prinţ Rainier alias Tim Roth nu mai avea şanse să iasă în evidenţă, decît, eventual, trîntind în public, fără maniere, o observaţie la adresa coafurii consoartei şi a extracţiei ei ne-albastre! Ceea ce i-a supărat, legitim, pe cei trei urmaşi, Albert, Caroline, Stephanie, care nu au venit la proiecţia de la Cannes - deşi sunt cinefili! -, şi au definit opera drept "un film care nu ar fi trebuit să existe", plin de "glamour inutil" şi de intenţii pur comerciale... Asta e ironia sorţii, pentru că, de fapt, basmul e atît de flatant încît, la rigoare, ar fi putut fi produs şi de "Casa Grimaldi"!

La proiecţia de gală, "Grace" a avut parte de aplauze generoase (spre deosebire de sala de presă, rece). Pentru Nicole Kidman a fost un triumf această seară, pe care a început-o prin a dansa o salsa (tot glamour, cu paiete şi cu umerii goi), în sală, în mijlocul publicului, cu distinsul ei admirator Lambert Wilson, prezentatorul ceremoniei inaugurale! O ceremonie la capătul căreia au apărut pe scenă, ca să declare deschisă cea de-a 67-a ediţie, un regizor pe val, ca Alfonso Cuaron, şi o actriţă iubită în Franţa, ca ea însăşi, Chiara Mastroianni, dar mai ales ca fiică a lui Catherine Deneuve şi a celui care ne priveşte, ironic, peste ochelari, de pe afişul ediţiei, Marcello Mastroianni.

Coperta lucioasă cu Nicole Kidman a fost, fireşte, în afara concursului. Rămîne de văzut ce ne va oferi Competiţia propriu-zisă, cea care ambiţionează să fie o celebrare a filmului ca Artă...