ZARURILE NU AU FOST ARUNCATE

Eugenia Vodă, 20 Mai 2011
 

Cine nu şi-ar dori să vadă faţa lui De Niro de duminică, din momentul jurizării? Nici un alt preşedinte de juriu din lume n-ar putea exprima mai bine decît el ce înseamnă să fii încolţit şi să nu mai ştii pe unde să scoţi cămaşa. Pentru că, spre deosebire de alţi ani, recolta competiţiei 2011 a fost una foarte bogată. Au fost şi ediţii la care senzaţia generală era că nici un film nu ar fi meritat Palme d’or. Dar sunt şi ediţii, cum e şi aceasta, la care foarte multe titluri ar fi apte să cîştige Palme d’or, fără să se mire nimeni. Deci totul e o chestiune de gust, şi de alchimie a gusturilor, la nivelul unui juriu.

La fel, totul e o chestiune de gust şi la nivelul criticii de film internaţionale. Unora le place jazz-ul, alţii preferă simfoniile, alţii – manelele. La „The Tree of Life” (Arborele vieţii) al americanului atipic Terrence Malick, la sfîrşitul proiecţiei de presă, s-a fluierat copios. În schimb, alţii văd în el marele favorit al „Palmei”. Din nou, o chestiune de gust, de întîlnire, poate, dintre propriile obsesii şi cele de pe ecran. În ceea ce mă priveşte, mi s-a părut un film răvăşitor, de o frumuseţe neobişnuită, dar foarte departe de ceea ce marele public înţelege prin „film”. E ca şi cînd, într-un tren, s-ar distribui „Ulise”, al lui Joyce. Probabil că multe exemplare ar zbura pe fereastră sau ar rămîne necitite. Logica narativă e şi la Malick pulverizată cvasi-total, e vorba mai mult de poezie vizuală decît de scenaristică, e vorba de un amalgam de senzaţii şi de stări din „arborele” oricărei vieţi: descoperirea lumii şi a propriului eu, secvenţe disparate dintr-o familie şi dintr-o epocă istorică. Un poem cinematografic despre suferinţă, moarte, credinţă, iubire, făcut cu mijloace „Discovery”, sprijinit pe imagini de o limpezime şi de o precizie astronomică, şi pe o muzică divină. Aparatul plonjează, la propriu, în Cosmos (interior? exterior?), şi totul se termină pe o plajă stranie, ca dintr-o insulă a Paştelui albăstrie, în care se întîlnesc toţi cei morţi, într-o simultaneitate a timpurilor şi a vîrstelor, o plajă pe care te reîntîlneşti cu tine însuţi, copil, şi îţi îmbrăţişezi părinţii, cum erau în tinereţea lor. Imaginea în căutarea arhetipurilor... Natura bucolică, arhitectura citadină cea mai sofisticată, misterul nedezlegat al vieţii. Se vede că regizorul l-a tradus pe Heidegger, şi e şi profesor de filosofie şi de religie! Unii au fluierat filmul, alţii l-au gasit o făcătură, în ceea ce mă priveşte, m-a ţintuit în scaun, cele peste două ore, cu o putere de fascinaţie hipnotică, iar la sfîrşit eram cu faţa, recunosc, scăldată în lacrimi!

Culmea e că, la această ediţie, a fost lansată şi varianta în culori, redescoperită şi recondiţionată, a „Călătoriei în lună”, de Melies! Un pionier al cinematografului fantastic visa, încă din 1903, la Cosmos... Marile spirite se întîlnesc: pe lîngă evadarea în spaţiu a lui Malick, a apărut şi „Melancholia” lui Lars Von Trier! O planetă halucinantă, rotundă şi argintie, se îndreaptă, încetişor, spre Terra şi, în ciuda tuturor calculelor, o face praf; ultima imagine e un val uriaş de flăcări care invadează ecranul, venind spre public. Dacă eşti un fan Lars Von Trier, atunci vei gusta din plin acest sfîrşit al lumii, dacă nu, nu... Trier a făcut un film manifest „romantic”, cu estetica de rigoare, şi împărţit în două părţi, o parte amintind de cinema-ul lui Altman, cealaltă amintind de „Sacrificiul” lui Tarkovski, iar împreună amintind ce mare cineast rămîne Von Trier! Păcat că despre conferinţa lui de presă, care a provocat un scandal (dar asta e o altă poveste) se va scrie mai mult decît despre filmul însuşi! N-am fost la acea conferinţă, pentru că, în paralel cu ea, era unica proiecţie din festival a filmului despre Sarkozy, La Conquete (în româneşte i s-ar potrivi mai degrabă titlul „Victoria”). O comedie politică delicioasă în otrava ei, şi care ar avea succes şi la noi. Nu e un pamflet, nu e nici o „demascare justiţiară”, e o ficţiune inteligentă, bazată pe documente, despre ascensiunea lui Sarkozy la putere (cinci ani de conflicte în propriul partid, antipatizat de Chirac, părăsit de Cecilia, povestea unui om obsedat de putere, şi ştiind să joace acest joc)... Personajele din film au numele personajelor din realitate, şi sunt jucate fără urmă de caricatură, de actori excelenţi (se simte că regizorul e şi om de teatru, Xavier Durringer).

În secţiunea Un certain regard am văzut „Loverboy”, de Cătălin Mitulescu. E o performanţă să fii selectat la Cannes, se ştie, felicitări! Se ştie şi cît de greu se face un film, azi, la noi. Filmul poate fi văzut şi ca un exerciţiu regizoral credibil. Dar, sincer (apropo de gusturi) nu mi-a plăcut. Nu mi s-a părut cîtuşi de puţin ataşant sau de interes, dimpotrivă, modul în care e pusă în pagină povestea unei fete de cioban care devine prostituată, ghidată de „peştele” ei zis „loverboy”. Un realism sordid şi fără relief, cu un aer dacă nu deja demodat, atunci deja-văzut, despre o lume urîtă şi primitivă, manelizată la propriu şi la figurat. Te întrebi, vorba lui Cioran, „`a quoi bon”...?

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.