Wonderful

Eugenia Vodă, România Literară, 14 Ianuarie 2004
 

Wonderful e ultimul cuvînt al cărţii lui Lucian Pintilie. În punctul de pornire, cuvîntul se leagă de o întîmplare trăită de regizor în ’65, în Anglia, cînd, la o proiecţie cu sala aproape goală la Duminică la ora 6 (8 spectatori în total, printre care nici unul din delegaţia română, “pentru că aveau din ţară adresa unui shop cu chiloţi ieftini”) s-a prezentat un domn distins, cu figură de “englez arhetipal” (“Cîte sute de ani s-a lucrat la cizelarea acestui profil?”), fost combatant şi operator în primul război, folosit de gazde, probabil, “ca afiş în relaţia cu alte cinematografii comparabile (bulgăreşti, tadjikistane, turceşti, nord-coreene etc.)” şi care, în mai puţin de 10 secunde, adoarme (scenă trăită şi povestită de regizor, ca multe altele, cu un fastuos masochism).

La sfîrşitul proiecţiei deschide ochii, se ridică, “este exact atît de înalt cît este calculat să fie”, zice Pintilie, “şi spune, privindu-mă în ochi, Wonderful. Apoi îmi întinde mîna, capul îi cade în piept, retezat, îl ridică instantaneu, îmi strînge mîna ca unui adversar de luptă, pe care-l admiră. Şi spune încă o dată Wonderful.” ... Peste o jumătate de pagină şi peste un salt de vreo 40 de ani de la această întîmplare, Pintilie propulsează scurt, cu un umor suprarealist, acel “Wonderful” conjunctural în zona unei “farse transcendentale”, care e însuşi scenariul nostru existenţial, un fel de malentendu cosmic, derizoriu şi totuşi “Wonderful ”. Un scenariu care respiră beckettian; “Il n’y a rien de plus drôle que le malheur” ( e motto-ul cărţii, şi un cifru al “supravieţuirilor” lui Pintilie). Acest cuvînt, “wonderful”, este, poate, (deci nu sigur) “rosebud”-ul lui Pintilie ( dacă tot apare în carte, la un moment dat, cu blîndă autoironie, expresia “delirul Citizen Kane”). În jurul acestui “wonderful” ar avea, cred, de cercetat şi de glosat psihanaliştii viitorului; spun ai viitorului, pentru că cei ai prezentului oricum n-ar avea nici o şansă să se apropie de Lucian Pintilie. Bine baricadat în propriul “bricabrac”, Pintilie se supraveghează pătimaş pe sine însuşi, pînă la ultima virgulă, deşi, la un moment dat, afirmă: “Mă opresc şi recitesc ce-am scris. Ce sînt ororile astea pe care le scriu despre mine şi care-mi procură o evidentă plăcere?”... “Ororile” sînt, psihologic vorbind, livrări în doze homeopatice ale sinelui, mereu “transfigurate”, mereu propulsate pe orbita acelui cosmic “wonderful”... Destinul nostru este destinul miturilor pentru care am optat, zice Pintilie, evocînd parabola-mit a privitorului care, sedus de frumuseţea unui peisagiu zugrăvit, pătrunde în interiorul lui, dispare după o colină şi nu mai reapare niciodată: “Ce privilegiu să te poţi sustrage, iradiat de vraja erotic-letală a unei opere de artă, legilor fizice, cele cunoscute cel puţin, să păşeşti pragul îngeresc al anti-materiei, să dispari în spatele colinei, să-ţi construieşti propria eternitate şi s-o eviţi pe cea impusă, concentraţionară, cu miros de formol”... Citind cartea, nu poţi să nu recunoşti, încă o dată, ceea ce ştiai de mult: că Pintilie e un maestru al acestui privilegiu, privilegiul de a te “sustrage”, privilegiul de a-ţi trăi viaţa absorbit de artă, undeva “în spatele colinei”. Deşi are, cum zice (cu un sarcasm auto-flagelator în perpetuă ciocnire cu un narcisism robust), “o biografie de «artist interzis», excepţional de densă, de pitorească, Pintilie îşi trage această biografie - cu pitorescul ei cu tot, cu şirul năucitor de vizionări, de interziceri şi de tovarăşi, de la Ceauşescu pînă la un Potîngă sau un Topor sau alte cozi de topor – tot acolo, “în spatele colinei”... O spaimă străveche (spaima de moarte) “m-a făcut, la 12 ani, să fug de-acasă, într-o noapte, la gară, unde spectacolul carnavalesc şi sublim vulgar al copiilor vagabonzi a calmat isteria mea metafizică. Această fugă «tolstoiană» a mea (după cum observaţi, toate experienţele fundamentale eu le-am lichidat încă din pubertate) a fost primul meu exerciţiu de exorcizare a morţii, prin terapeutica derizoriului”. Terapeutica derizoriului a funcţionat, “wonderful”, cale de o viaţă, cale de o artă. Cît despre “lichidarea experienţelor fundamentale”, aş spune, invers, citind cartea, că Pintilie a rămas un copil mare (v. şi “poza cu puşca” de pe copertă), de la care ne putem aştepta să fugă, în orice noapte, la gară!

Bricabrac sfidează genurile; nu e nici jurnal de regizor, nici carte de memorialistică, nici de eseuri, nici de proză - şi e cîte puţin din toate. În această sfidare a genurilor stă frumuseţea cărţii, dar şi vulnerabilitatea ei. Rămîn la părerea mea (în ciuda seducătoarei argumentaţii a autorului, de la pg. 158) că toată acea masă de citate din cronici joacă rol de balast; din cauza lor, cartea pare “supraponderală”, seamănă cu un avion supersonic care nu poate lua înălţime din cauza gabaritului depăşit. Pintilie se declară copleşit de hîrtii şi intră într-un război cu hîrtiile, război pe care, cu bună ştiinţă, îl pierde. Fotografiile (din spectacole şi din filme) sînt de o expresivitate neobişnuită în “literatura de specialitate” de la noi, păcat însă că par, de multe ori, aruncate cu furca, paralel cu textul, în afara şi nu în inima lui. În rest, nu e pagină, în această carte de peste 500 de pagini, în care să nu găseşti ceva interesant, ceva de subliniat, ceva ce ar trebui, neapărat, citat. (Am rămas, “în consecinţă”, cu un teanc de foi pe care mi-am extras “citatele obligatorii”!). Pentru “intelectualul român” încă recalcitrant la o anumită idee de altitudine culturală a cinematografului, cartea poate funcţiona ca un şoc revelator. Pentru studenţii la teatru, e o carte care ar trebui citită cu lupa; dacă talentul nu e molipsitor (deşi cred că uneori e), poate e molipsitoare acea forţă de a trage totul “în spatele colinei”, forţa ca - după “o adolescenţă alcoolică şi apolitică” – să nu te laşi cumpărat sau devorat de nimeni, forţa de a nu transforma vremurile în circumstanţă atenuantă, forţa de a-ţi regăsi umorul muncind, muncind, muncind ... Parcurgînd această carte stufoasă, ca o pădure în care ai senzaţia că rişti să te rătăceşti, dacă nu să te mănînce lupul, realizezi, printre altele, că Pintilie a muncit enorm (inclusiv în cei 18 ani de “exil confortabil”). Forţa de a-ţi asuma un destin dificil: “Nu e nimic mai dificil decît de a te plasa într-un spaţiu care să fie în acelaşi timp unitar şi dislocat (Teatru şi Film, România şi Europa)”.

Descoperi, în acest “bricabrac” din proprietatea unui mare regizor, personaje şi poveşti antologice (Clody, Paradoxul fragilităţii), inserţii fulgurante de biografic (accidentul de maşină, moartea mamei), inserţii de politic (“normalitatea e cel mai utopic proiect care se poate imagina în România”), obsesii legate de teatru şi de film (“perfecţionismul nevrotic”, degradarea spectacolului în timp, epuizarea unor proiecte în “trăncăneală”), sau de rolul Franţei în salvarea şi recuperarea şi lansarea artistului redus la tăcere acasă, sau alte obsesii legate de acest “acasă” (“sînt surprins, surprins plăcut, de monotonia obsesiilor mele”), portrete de epocă şi “scandaluri” istorice. De pildă, scrie George Banu, scandalul “Revizorul desparte în două istoria teatrului românesc de după război şi pînă în ’89, anul atîtor prăbuşiri”. Aşa cum în teatrul românesc se poate vorbi de “înainte şi după Revizorul”, în filmul românesc se poate vorbi de “înainte şi după Reconstituirea”; i-a fost dat lui Pintilie să fie autorul celor două borne (sau bombe) incendiare ale unei culturi. Cu preţul de cost aferent; de pildă, 22 de ani distanţă între două premiere de film în România... Totul e “relatat” într-o mare varietate de registre, de la cel pamfletar (v. episodul Cristian Tudor Popescu) la cel suav (v. episodul cireşului pîndit cînd înfloreşte); predominante sînt unghiurile “groteşti şi insolite”, veselia sfîşietoare şi registrul deriziunii. “Scopul deriziunii mele nu este acela de a sabota pateticul, ci de a-l ambiguiza” (extrag dintre “citatele obligatorii”). De pildă, în lumea pervers-carnavalescă a acelor ani se declanşează, ca un straniu mecanism, aşa-numitul privilegiu al interzicerii... Pintilie nu a “suferit îngrozitor” cînd a fost interzis, ci “cînd am tranzacţionat cu puterea şi mi-am porcăit spectacolele, cînd am înecat în closet copilul ăla genial, înaripat, care era Proştii sub clar de lună”... Tot din mulţimea de citate obligatorii aflăm că “itinerariul meu «ieşit din comun», cum spuneţi – atribuit îndeobşte rezistenţei mele faţă de aparatul de represiune totalitară –, are la origine ceva mult mai simplu, un soi de «dandysm» provocator, izvorît din revelaţia că «ei» sînt mult mai fragili, mai proşti, mai înspăimîntaţi decît se crede, şi că un elementar gest de demnitate le încurcă toate ordinatoarele care afişează existenţele noastre. Un om e liber cînd hotărăşte să fie liber”... În altă parte, cînd aminteşte, cu o recunoştinţă neamortizată de timp, de rolul jucat de Monica Lovinescu într-un moment hotărîtor, Pintilie spune: “Dacă n-aş fi pustiu cum sînt, şi aş putea să mă rog, m-aş ruga în fiecare seară pentru ea”. Parafrazîndu-vă pe dumneavoastră, domnule Pintilie, cred că un om se poate ruga cînd hotărăşte să se roage.

Una peste alta, magicianul Pintilie îşi transformă bricabrac-ul într-o imagine

“de sfîşiere pirandelliană

între

personaje şi actori

joc şi ficţiune

viaţă şi formă”.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.