VIVE LA DIFFÉRENCE !

Eugenia Vodă, România Literară, 9 Iunie 2004
 

Vive la différence!, se putea citi pe un panou uriaş, plasat pe Croazetă.

Trebuie să recunoaştem că sună bine acest "Vive la différence!", sub genericul căruia s-a plasat Cannes-ul 2004; motto-ul avea în vedere, desigur, tot ce presupune faţa benefică a "diferenţei", adică dreptul fiecăruia de a fi altfel, dar mai ales diversitatea programatică a selecţiei. "Trăiască diferenţa!" e însuşi spiritul festivalului, pe care Cannes-ul a ştiut să-l cultive şi să-l decline mai mult sau mai puţin explicit de-a lungul vremii.

Ironia sorţii, tocmai ultima ediţie - ediţia Diferenţei clamate retoric - a scos în evidenţă şi faţa urîtă a "diferenţei": 2004 a intrat în istorie ca ediţia ameninţată de intermitenţii umiliţi şi obidiţi, agitîndu-se pentru nişte chichiţe legate de ajutorul de şomaj - o vînzoleală care friza grotescul în contextul colosului luxos care e Cannes-ul festivalier, cu starurile lui planetare şi cu cifrele lui de afaceri astronomice. Sigur, "diferenţa" există, de cînd lumea, dar la Cannes ea e, parcă, mai vizibilă şi mai spectaculoasă decît oriunde. Aşadar, sub semnul diferenţei, a mai trecut un Cannes, şi-a mai trecut un an. De fiecare dată, festivalul e copleşit de un indice de aşteptare împovărător: toată lumea vrea să descopere, în selecţia Cannes-ului, noutăţile cele mai valoroase din producţia mondială şi ceea ce se cheamă "tendinţele cinematografului modern". Practic, competiţia e inevitabil dezamăgitoare, într-un anumit sens; şi în 2004 s-a întîmplat la fel: te întrebi, văzînd cele 19 filme, alese din 1300, cum trebuie să fi arătat celelalte, dacă spuma arată aşa… Cît despre "tendinţe", e de remarcat că vitalitatea "tehnico-industrială" a cinematografului de azi nu e dublată, nici pe departe, de o înnoire profundă de limbaj. Cineaştii de anvergură, marii autori, cei ale căror filme să le poţi recunoaşte şi fără semnătură, sînt rari, tot mai rari; conform celebrului banc, s-ar putea spune că cei mai mulţi au murit, iar cei care trăiesc nu se simt prea bine! La ediţia 2004, nici Almodovar, nici Kusturica, nici Wong Kar-wai n-au entuziasmat presa lumii aşa cum au făcut-o altădată. E vina selecţionerilor?

Faţă de anul trecut, selecţia n-a oferit un peisaj accidentat; aşa cum au lipsit vîrfurile amuţitoare, au lipsit şi căderile. Ghidîndu-se după principiul diversităţii, selecţia a trebuit să înfrunte şi reversul medaliei: lipsa de unitate, de coerenţă subterană, o anumită "divergenţă" (de gust, de interes), identificabilă pînă şi în ideea de a amesteca genurile, de a pune în aceeaşi competiţie, alături de "ficţiuni cu actori", şi filme de animaţie, şi filme documentare. Cum poate, un juriu, să compare un Shrek cu un Kusturica şi cu un documentar despre vinuri, mi-e greu să înţeleg. Deşi, iată, chiar la ultima ediţie, a fost declarat cîştigător, se ştie, un documentar. Anti-Bush. Patru din cei nouă membri ai juriului (inclusiv preşedintele) au fost americani. După ce festivalul a înghiţit găluşca unei Palme d'Or politizate, am asistat la comedia absurdă în care juraţii, la o conferinţă de presă post-Palmares, susţineau că politica nu are nici un amestec şi că au premiat doar filmul care li s-a părut cel mai bun! Fireşte că, dacă juriul de scurt-metraje al lui Nikita Mihalkov ar fi avut de ales şi Palme d'Or-ul mare, "filmul cel mai bun" ar fi fost altul. Teoria relativităţii funcţionează fără greş în materie de palmaresuri. Apropo de Nikita Mihalkov şi de Palme d'Or, ediţia 2004 a însemnat un triumf pentru scurt-metrajul românesc: Cătălin Mitulescu a cîştigat Palme d'Or, pentru "Trafic" (înscriindu-se, astfel, în clubul select al premianţilor noştri la Cannes, cu filme "mici", alături de Gopo şi Mirel Ilieşu). Faptul că şi la secţiunea filmelor de şcoală, Cinéfondation, premiul II i-a revenit lui Corneliu Porumboiu (UNATC), re-confirmă un fenomen de o incredibilă vitalitate: filmul romanesc de azi supravieţuieşte şi comunică în special "pe unde scurte". "Trafic" s-a detaşat de pluton prin aerul decrispat cu care pune în pagină banalul cotidian: un tînăr grăbit, la volan, blocat în nebunia traficului bucureştean, cedează nervos, parchează, merge să bea o cafea, apoi îşi continuă drumul; performanţa regizorală ţine de fluenţa scriiturii şi de capacitatea de a sugera, în cîteva minute, mai multe linii melodice - dinspre "trafic" înspre traficul existenţial. Vive la différence!

Transformism l'Almodovar

Almodovar povestea că - fascinat de condiţia unui personaj care îşi schimbă vîrsta şi sexul - lucrează (sau se gîndeşte) acum la un scenariu în care un boxeur de 24 de ani se transformă într-o tînără de 23! Almodovar seamănă cu tînărul regizor din propriul lui film, "Proasta educaţie", care stă la o masă şi citeşte, cutremurat de emoţie, fapte diverse. Cele două fapte diverse selectate de regizor(i) sînt absolut memorabile. Primul: o femeie s-a aruncat în bazinul crocodililor înfometaţi, care s-au repezit şi au început s-o sfîşie; dar, în tot acest timp, din gura femeii n-a ieşit nici un sunet… Al doilea: un motociclist a îngheţat, în timp ce conducea; dar motocicleta cu mortul îngheţat şi-a continuat drumul, încă 90 de kilometri… E de prisos să mai spunem că e vorba de "întîmplări adevărate"; lumea şi ziarele abundă în asemenea poveşti, pe muchia fină dintre sublim şi ridicol; totul e cine şi cum le citeşte; asta face diferenţa. Arta regizorală ţine, într-un fel, tot de "transformism".

Kusturica şi opera

Întrebat, la Cannes, dacă s-a gîndit vreodată să monteze şi operă, Kusturica a răspuns că, întotdeauna, cînd face un film, se gîndeşte că montează o operă! E o cheie seducătoare de lectură a filmelor lui. Juriul lui Tarantino a respins "Viaţa e un miracol"; e o chestiune de gust: guşti sau nu guşti acest cinema dezlănţuit în eclectismul lui, ca o beţie de imagine şi muzică, amalgam baladesco-burlesc, euforizant, baroc, tumultuos, de "Shakespeare şi fraţii Marx" (cum îi place lui Kusturica să se autodefinească)?... Scenariul a pornit de la o poveste adevărată, în care Kusturica a văzut un argument în plus întru demolarea prejudecăţii că "sîrbii şi musulmanii se urăsc"; o poveste de dragoste dintre un sîrb şi o bosniacă musulmană, pe care totul ar trebui să-i separe, dar pe care, pînă la urmă, nimic nu reuşeşte să-i separe. "Romeo şi Julieta" în Balcani, în 1992, la izbucnirea războiului din Bosnia. Un inginer sîrb e detaşat de la Belgrad, cu familia, într-un sat din Bosnia, ca să construiscă prin munţi o linie de cale ferată; nevasta - fostă cîntăreaţă de operă, excentrică şi excesivă în toate - fuge cu altul, iar fiul va cădea prizonier de război; inginerului i se încredinţează paza unei tinere şi blonde ostatice musulmane, destinată să fie oferită, la schimbul de prizonieri, ca să-şi primească fiul înapoi. "Să te îndrăgosteşti de ostatica ta şi să vrei s-o schimbi pe cel mai apropiat om din familia ta" - aşa sună "situaţia dramatică", explicată de autor. Dar nu "faptul divers" contează, la Kusturica, ci atmosfera, ritmul, tonusul şi delirul unei lumi enigmatice în alegreţea ei, o lume în care un pat zboară prin aer, ca-n Chagall, un măgar suferă din dragoste, lăcrimează şi se înţepeneşte sinucigaş pe calea ferată, soldaţii ling cocaină împrăştiată pe şine, nebunia războiului scutură lumea din ţîţîni, dar nebunia dragostei se dovedeşte infinit mai puternică! O secvenţă din "Viaţa e un miracol" i-ar fi plăcut în mod special lui Fellini: un meci de fotbal nocturn, scufundat în ceaţă, colorat grandios cu muzică de operă, şi care, în ajunul războiului, degenerează într-o încăierare generală, ca un semnal al măcelului ce-avea să vină. De altfel, s-a evocat un detaliu istoric cu ocazia premierei lui Kusturica: chiar în timpul unui meci de fotbal - în 1990, dintre clubul croat Split, şi Steaua Roşie sîrbă - a fost ars pentru prima dată, în public, steagul iugoslav.

Kusturica povesteşte că şi casa părinţilor lui a fost arsă, la Sarajevo, de musulmani, cînd a început nebunia şi cînd poziţia lui a fost catalogată ca "filo-sîrbă". Kusturica (creştin ortodox, provenit din părinţi musulmani) s-a stabilit la o oră distanţă, cu maşina, de Belgrad; aici, într-o zonă de munte, şi-a construit "o nouă patrie: un sat din 25 de case, cu o biserică şi cu o şcoală de cinema. Şi cu un mic laborator de fructe uscate". Satul (încă fără nume) a fost conceput de cineast ca să se simtă mai puţin exilat, respins de foştii prieteni, care "nu mi-au iertat că le-am spus ceea ce nu voiau să audă". Satul fără nume se află lîngă o pădure, în care (nu e literatură, e botanică) cresc trei specii de plante incompatibile între ele ("şi de ce n-ar putea convieţui trei etnii?").

Filmările - din Serbia şi Muntenegru - au durat 13 luni, ceea ce e enorm pentru viteza curentă a maşinăriei cinematografice; un operator francez de excepţie, Michel Amathieu, a rezistat turului de forţă pe care îl presupune orice filmare cu Kusturica (cunoscut ca un temperament pasionat, care caută şi improvizează în permanenţă şi a cărui mizanscenă efervescentă se îmbogăţeşte pe măsură ce avansează filmările). Un lux pe care puţini cineaşti ai lumii şi-l pot permite. Unul dintre ei e Wong Kar-wai.

Wong Kar-wai, violenţa melancoliei

Cannes-ul 2004 a asistat la o perturbare fără precedent în programul proiecţiilor, pentru că n-au sosit la timp copiile filmului lui Wong Kar-wai, din competiţie, "2046". Cineastul poet din Hong Kong a cucerit Cannes-ul, acum patru ani, cu "In the Mood for Love". întrebat despre cauzele întîrzierii, coproducătorul francez al acestui film asiatic a explicat, nu lipsit de umor, că Wong Kar-wai n-a terminat în viaţa lui un film, fiind ca acei pictori care îşi retuşează la infinit pînzele: "Dacă nu era urgenţa cu Cannes-ul, ar fi şi acum la masa de montaj, cum a fost, de altfel, pînă alaltăieri! Neterminarea e chiar esenţa operei lui şi una din marile teme ale filmului: neterminarea dorinţei, a libertăţii, a ta însăţi…" Frumos spus. Şi filmul are multe lucruri frumoase, are o muzicalitate senzuală, o fibră stranie, o melancolie evanescentă - toată acea aură elegiacă în care se simte, tot timpul, marca autorului. Doar că e confuz şi lungit, ca şi cînd "mecanicul" a adormit la masa de montaj sau ca şi cînd bobinele s-au încurcat între ele. Filmul, o variantă mai nebuloasă a lui "In the Mood for Love", e un fel de "8 şi jumătate" futurist şi asiatic, cu un "Marcello" - Tony Leung, scriitor rătăcind, obsedant, printre femei şi epoci. "2046" e numărul unei camere de hotel (hotel-bordel) din anii '60, în care scriitorul lucrează la proza lui SF, dar şi un an al mileniului trei, în care e proiectată, mereu, saga erotică şi utopia romantică. O lume în care "noţiunea de plăcere e fundamentală", cum zice producătorul francez, mare admirator al acestui cineast "estet" şi funambul, care, pe de o parte, e "economic", pentru că îi place să lucreze în spaţii mici, intime, cu o echipă mică (un fel de mini-cinema de studio), dar, pe de altă parte, nu abandonează niciodată un decor, nefiind sigur că n-o să vrea să mai revină acolo, poate peste un an, timp în care caută, caută, caută (şi timpul suspendat, dintre filmări, e cît se poate de costisitor!). Dar lucrurile se echilibrează, financiar vorbind, de vreme ce publicul merge să vadă această "căutare a unui altundeva şi a unui timp abolit - ghidată de un simţ al timpului radical diferit faţă de cel occidental"… Uneori "romantismul" se dovedeşte mai rentabil decît violenţa. Nu s-a întîmplat aşa la ediţia 2004. Filmul preferat al preşedintelui Tarantino a fost, previzibil, şi cel mai violent film al competiţiei - coreeanul "Old Boy", de Park Chan-wook, un thriller cu incest, răzbunare, claustrare, hipnoză, şi tot acel balet sîngeros al cruzimii fizice, în care asiaticii sînt neîntrecuţi. Regizorul coreean vede în violenţă "motorul societăţii contemporane; violenţa e azi în toate - în familie, în educaţie, în dragoste, între state şi între clasele sociale". Un singur lucru a învins, la Cannes, violenţa asiatică: violenţa politică. Şi violenţa interesului politic.

Cazul Michael Moore

Palme d'Or-ul ediţiei s-a numit "Fahrenheit 9/11", de Michael Moore. Varianta lungă a titlului e "Fahrenheit 9/11, temperatura la care libertatea ia foc". Un documentar care a împărţit Cannes-ul în două tabere - despre "legăturile dintre clanul Bush şi familia regală din Arabia Saudită", despre interese financiare familiale legate de petrol şi războiul din Irak, despre consecinţele dezastruoase ale atentatului de la 11 septembrie. Filmul a fost pistonat pe Croazetă cu un mare tam-tam publicitar, dublat de zvonul, intens mediatizat, că în State i s-ar interzice difuzarea, pînă după alegeri. Zvon care s-a dovedit fals, pentru că filmul va fi difuzat, înainte de alegeri. Unii l-au perceput ca pe "un mare moment de cinema", alţii (printre care şi subsemnata ) au văzut în el mai degrabă un film electoral agitatoric, cu un unic mesaj - "Nu-l votaţi pe Bush!". E-n regulă! Dar era neapărat nevoie de o Palme d' Or pentru asta?

Michael Moore e un nume de rezonanţă şi un caz. Un nume premiat la Cannes, acum doi ani, pentru "Bowling for Columbine". Un cineast care - lucru neobişnuit în lumea documentarului - atrage lumea în săli şi aduce încasări de milioane; un regizor pamfletar, gustat de marele public, dar detestat deopotrivă de conservatori (care îl consideră un impostor) şi de intelighenţia de stînga, alergică la populismul lui. Michael Moore, se vede cu ochiul liber, se simte bine în pielea de grăsan jovial care calcă totul în picioare, ca un iconoclast self-made man, plecat dintr-un orăşel sărac, dintr-o familie săracă şi ajuns "un fenomen al culturii americane pop", un paradoxal proletar milionar, care denunţă orînduirea cea crudă şi nedreaptă, dar se dă în vînt după avioane personale, după limuzine, hoteluri şi restaurante de lux, nu se desparte de bodyguarzi, dar merge să mărşăluiască în convoiul protestatarilor intermitenţi şi se declară alături de bieţii "french workers"! Filmul, departe de a veni cu probe revelatoare şi cu o argumentaţie coerentă - vehiculează locuri comune, amestecă ironia gratuită cu sentimentalismul de două parale şi trage non-stop săgeţi otrăvite într-o singură direcţie: BUSH! Adevărul e, dacă nu decapitat, atunci fragmentat şi reasamblat tendenţios, nuanţele sînt sacrificate cu atîta nonşalanţă încît, pînă la urmă, filmul riscă să producă asupra unui spectator apolitic exact efectul invers, şi anume personajul "răului" să devină aproape simpatic!

O informaţie interesantă, subliniată de film: investiţiile economice ale Arabiei Saudite în SUA se ridică la suma de… 860 miliarde de dolari! ( deci circa 7% din economia americană funcţionează cu "bani arabi"!). Iar dintre invenţiile tehnice prezentate în film şi datorate psihozei teroriste şi "securizante" de după 11 septembrie, e de reţinut paraşuta cu care se poate sări de la etajul 9, şi cabina fortificată, de mărimea unei cabine de duş anti-teroriste, cu băncuţă, în care te poţi închide în cazul unui atac, şi în care poţi să bei un pahar cu vin de Bordeaux, ca să te poţi bucura, în linişte, de viaţă! Umorul e punctul forte al pamfletarului Moore.

Altfel, acest "Fahrenheit" anti-Bush - un pamflet cînd sentimentaloid, cînd feroce, dar pururi subiectiv, ca orice pamflet - este, ca documentar, un anti-model. Intuind vulnerabilitatea propriului film, Michael Moore susţinea, după premiere, că el nu face nici o diferenţă între ficţiune şi documentar, ceea ce e la fel de absurd ca şi pretenţia juriului de a nu fi premiat un film politic! în plus, unii comentatori au descifrat şi un conflict de interese: producătorul lui Tarantino, de la "Kill Bill", e acelaşi Mr. Weinstein, producătorul lui Moore, pentru "Kill Bush"…

Într-un moment din film, Moore, aflat într-o mulţime de oameni pe lîngă care trece Bush, îi strigă preşedintelui (care îi şi dă mîna): "Sînt Michael Moore!". La care preşedintele îi strigă, din mers, nu "Măi, animalule", ci "Caută-ţi o treabă serioasă!".

Pentru o dată (sau încă o dată) preşedintele George W. Bush s-a înşelat.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.