Viitorul sună scurt

Eugenia Vodă, România Literară, 3 Martie 2004
 

Scurtmetrajul este, astăzi, o soluţie de supravieţuire pentru cineaştii noştri (pentru cei la început de drum, dar nu numai); accesul la lungmetraj fiind blocat (din motive financiare), există, în schimb, şanse de a prinde ceva la împărţirea bucatelor în zona scurtmetrajelor. Doar că, spre deosebire de literatură, unde sînt nuvelişti de vocaţie, sau autori îndrăgostiţi de genul scurt, în materie de cinema, în proporţie covîrşitoare, autorii de “scurte” se visează “romancieri”. Scurtmetrajul funcţionează, pentru tinerii regizori, ca o soluţie de tranzit, ca o modalitate de a semnala că există, că au talent, că se menţin în formă şi că ar merita să treacă şi la ceva mai... lung. Uneori exerciţiul consolator se transformă într-un adevărat triumf: cum altfel s-ar putea numi, de pildă, figura lui Cristi Puiu de a se întoarce de la recentul Berlin, pentru un filmuleţ de 13 minute, cu un Urs de aur! Chiar dacă e vorba de Ursul pentru scurtmetraj, un Urs berlinez rămîne tot Urs, fiară pe care cinematografia românească n-a mai capturat-o pînă acum, de-a lungul întregii sale istorii.

Conform unui reflex normal, la Ursul lăudat te prezinţi cu sacul; probabil de aceea, văzînd filmul – Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea – te încearcă o perversă dezamăgire, ceva în genul “asta-i tot”? Filmul are adevăr, are un dialog de o precizie halucinantă în tonul lui de disperare seacă, e jucat impecabil; e un film bun. Dar e un film absolut “normal”, dacă se poate spune aşa, un film care seamănă mai mult cu un exerciţiu de clasă (de nota 10) decît cu o capodoperă (fie ea şi “mică”). Cu alte cuvinte, la o primă vizionare, filmul lui Cristi Puiu riscă să sucombe, strivit sub greutatea Ursului, ceea ce e, categoric, nedrept. Pentru că ţine de performanţa regizorală acest “exerciţiu”, filmat în “timp real”: o discuţie dintre un tată şi un fiu, aşezaţi faţă în faţă, la o masă de restaurant. Tatăl e jucat de Victor Rebengiuc: un proaspăt şomer, un bătrîn obosit, jenat de sărăcia în care se zbate cu o demnitate amplificată de inocenţă; după treizeci de ani de muncă se trezeşte dat afară, şi ar vrea să mai lucreze doi ani; de-asta îşi întîlneşte fiul, ca să-l roage să-i facă rost de o slujbă; şofer sau paznic de noapte. Fiul e un tip la costum, grăbit, opac, dur, sarcastic, cu poftă de mîncare (un actor tînăr, Mimi Brănescu, se dovedeşte un excepţional partener de dialog pentru “monstrul” Rebengiuc). În rostirea lui Rebengiuc, cea mai tandră şi mai înduioşătoare replică din film sună aşa: ...Nu pot să nu muncesc! Drept care, pentru un post de paznic de noapte, aduce un cartuş de Kent şi o pungă de cafea, ciubuc pe care fiul să-l plaseze cui trebuie. “Pînă la urmă, nu s-a schimbat nimic. Tot aşa, cu cafea, cu ţigări”, zice tatăl. Şi fiul e de acord: nu s-a schimbat nimic... E, cum s-ar spune, mesajul filmului. Un film sec, mustind de adevăr. “Felia de viaţă” concentrează o felie de lume românească. Dialogul de familie devine un instantaneu plin de specific naţional, dar valabil oriunde în lume; pentru că oriunde în lume poate exista un tată jerpelit şi umilit de sistem, faţă în faţă cu un fiu înstrăinat, care se descurcă.

Aşadar, marea calitate a filmului e adevărul, pe toate planurile (de la adevărul scenariului la adevărul interpretării). Discutabilă mi se pare opţiunea regizorului pentru un decupaj de o rigiditate manifestă (plan-contraplan şi cadru general – atît!). De aici, poate, impresia de meci de tenis cu un schimb de mingi relativ tacticos; de aici, poate, o anumită senzaţie de previzibil. Masa e plasată la o fereastră, încadrată de o perdea, ca o scenă de teatru, de o “fixitate” asumată. Dar filmului îi lipseşte surpriza, grăuntele de nebunie, artistic vorbind.(Fără să vrei, memoria cinefilă îţi scoate la suprafaţă “masa” din Secvenţe, filmul lui Alexandru Tatos, de o subtilitate şi de un rafinament demne de vremuri mai bune)...

Un grăunte de nebunie descoperi, totuşi, dacă ai excentricitatea să urmăreşti genericul pînă la sfîrşit, pînă dincolo de sfîrşit, pînă dincolo de “Etalonaj” şi de “Laboratoarele Kodak”, cînd, în general, lumea a întors demult faţa de la ecran. Atunci citeşti, pe ecran: “mulţumiri domnului Adrian Năstase pentru condiţiile create”. Dacă e o glumă, e o glumă, totuşi, ieftină. Sau nu e o glumă? Cu Cristi Puiu nu ştii niciodată! După care urmează un alt text pe ecran, care anunţă că personajele şi evenimentele filmului sînt fictive, că orice asemănare cu personaje reale e pur întîmplătoare, şi că “acest film (incluzînd coloana sonoră) este sub protecţia legilor dreptului de autor din România şi din alte ţări”. Or, coloana sonoră a filmului – e de prisos s-o mai spun - nu deţine nici un singur sunet muzical! (şi genericul de sfîrşit curge pe o rumoare de sală de restaurant). Deţine în schimb, e adevărat, replici memorabile în banalitatea lor, unele demne de un adevărat poem suprarealist: “avem bere: Bergenbier, Hopfen, Ursus, Tuborg, Stela, Amstel, Budweiser, Corona.” Sau avem apă: “Perla, Dorna, Borsec, Harghita, Poiana Negri, Izvorul, Vittel, Perrier!”... Deci Evian n-au, la Graceland, loc(al)ul lipsit de graţie, în care un tată şi un fiu se întîlnesc în viteză...

Asistăm, în clipa de faţă, la o ofensivă a scurtmetrajului, de o anvergură nemaiîntîlnită la noi. Mai există, pe lîngă filmul premiat al lui Cristi Puiu, o serie de alte scurtmetraje noi, produse în diverse combinaţii private, dar mereu “cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei”. Indiferent de calitatea lor, toate sînt urgisite de aceeaşi soartă: nu au acces la marele public. Rămîn, în cel mai bun caz, filme de festivaluri, filme de uz intern. Sprijinul CNC ar trebui să meargă mai departe, să impună strategii de difuzare a filmelor scurte, via televiziune.

Nu ştim dacă, în cinematografia noastră, vorba celebrei reclame, viitorul sună bine. Deocamdată se vede doar că viitorul sună scurt.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.