Viaţa în şapte zile

Eugenia Vodă, România Literară, 4 Februarie 2004
 

Niki Ardelean, colonel în rezervă “povesteşte o crimă inexplicabilă - o crimă pe care martorii ei reali nu o vor pricepe niciodată. Pe scurt – trăită la nivelul ei, această crimă nu este comprehensibilă. Nimeni din familie, sau din vecini, nu va putea explica vreodată de ce Niki l-a omorît pe Flo” (am citat din “Bricabrac”-ul lui Lucian Pintilie).

De ce, într-o bună dimineaţă, pe nepusă masă, un colonel în rezervă - familist respectabil, la zi cu întreţinerea la bloc - pînă atunci în deplinătatea facultăţilor mintale, îşi omoară cu lovituri de ciocan cuscrul (liber profesionist, cineamator şi fabricant de mărţişoare), care îi era vecin şi cu care se afla în cele mai bune relaţii? Am dezvăluit finalul, pentru că nu e vorba de un film poliţist (dimpotrivă!, s-ar putea spune), şi pentru că am constatat, văzînd filmul de mai multe ori, că, paradoxal, starea de suspens creşte, cu fiecare vizionare, cu cît ştii mai exact spre ce conduce totul!(Încercaţi, verificaţi, veţi vedea că aşa stau lucrurile!)

Pintilie “face” lumea filmului în şapte zile. Şapte zile presărate între o înmormîntare adevărată care pică de 1 aprilie şi o crimă a unui colonel în rezervă care pică de Ziua Armatei (25 octombrie, pentru cultura noastră generală).

Prima zi

O înmormîntare şi un praznic. Durerea înecată în vorbărie şi în ritual ieftin (de cartier, nu de tragedie greacă); mortul, fiul colonelului, n-a sfîrşit eroic, ci stupid, electrocutat la o siguranţă, pe cînd îşi monta maşina de spălat. Totul e pe muchie între grotescul cel mai pur (ţîşnind, diabolic, din fiecare detaliu) şi înduioşarea cea mai dezarmată (în faţa derizoriului condiţiei umane). Culmea grotescului: cineamatorul familiei, care se erijează în regizor al înmormîntării, filmează cu sîrg, în buza gropii, drept care, ca să prindă cît mai bine scena, capacul sicriului va fi aşezat şi ridicat de trei ori la rînd! (microcosmosul reproduce macrocosmosul: aceeaşi e relaţia dintre televiziune şi evenimentele planetare)

A doua zi

Înainte de Înviere. Cuscrul diabolic îi ia pe tineri la mare; “vă urez la amîndoi un Christos a-nviat anticipat”, le spune bătrînilor rămaşi acasă. După ce şi-a înmormîntat un fiu, Niki realizează, difuz, că îşi pierde şi fiica.

A treia zi

Ca o presimţire stilistică, un preludiu figurativ al viitoarei crime: Niki şi Flo, faţă în faţă: colonelul cu un ciocan în mînă, în faţa dictatorului de apartament, care orchestrează evacuarea mobilelor. Dublu preludiu, pentru că, în aceeaşi zi, îl vedem pe Flo cu sîngele ţîşnind din capul spart în geamul de la baie!

A patra zi

Despărţirea. Copiii pleacă definitiv în America. O victorie a lui Flo. De emoţie, Niki se prăbuşeşte pe caldarîm, în urma maşinii lui Flo, care pleacă la aeroport.

A cincea zi

O zi de vară, un 23 august, prilej de controversă “istorică”: “23 august armata l-a făcut” (Niki) sau masoneria l-a făcut (Flo). Niki e zdrobit teoretic şi atins în onoarea lui de militar. O umilinţă în plus, pe lîngă declinul vizibil din familia colonelului: boală, tristeţe, singurătate, delăsare. Refugiul în “trecutul fericit” (caseta de la nunta fiicei, filmată, fireşte, de acelaşi Flo) e şi el prilej de contrarietate ( Niki realizează, confuz, cine se află la rădăcina răului: cel care, filmînd , a distorsionat pervers, cu o vulgaritate cvasi-pornografică, puritatea mesajului “Veronica, Veronica, viaţa ta va fi frumoasă”).

A şasea zi

Culmea prăbuşirii (la figurat, dar şi la propriu, pentru că e 11 septembrie!). Şi e ziua de naştere a lui Flo, cel invitat de copii în America, în timp ce el, Niki, nu primeşte nici o scrisoare. Colonelului i-a crescut barba, se mişcă greu, cumpără medicamente pentru nevasta care alunecă tot mai adînc în Alzheimer. Îşi vede consoarta costumată în Zînă blondă zulufată, şi se lasă echipat cu urechi de Mickey Mouse. E, o clipă de uluire, Niki Mouse.

Ziua a şaptea

Ziua eliberării sinelui. Şi a revanşei. Doliul a trecut. Niki îşi rade barba, îşi taie unghiile de la picioare, pe fundal radiofonic de jurăminte militare, se îmbracă în uniformă şi se îndreaptă în pas vioi, în papuci de casă, cu un ciocan în sacoşă, spre blocul vecin, spre capul lui Flo, pe care îl va pocni de patru ori, calm, precis, determinat, cu acel ciocan. A făcut o treabă bună. Este, după acumularea subterană a întregului film, un gest logic şi necesar. După care, colonelul în rezervă se întoarce acasă, se aşează la o masă şi priveşte în gol, cu faţa înroşită de sînge, ca un clovn înmărmurit de propriul curaj...

În ciuda a ceea ce se vede pe ecran, filmul analizează nu fizica, ci metafizica faptului divers. Diagnosticul cel mai exact îi aparţine lui Pintilie: “Istoria filmului e istoria desfăşurării unei deposedări integrale, pe care un om o exercită asupra altui om. De la începutul şi pînă la sfîrşitul filmului, Flo îl deposedează pe Niki de absolut toate valorile fizice, morale şi spirituale care constituie sistemul său de referinţă (din nou microcosmosul reproduce macrocosmosul: nu asta se întîmplă, în bună parte, cu lumea românească de după ’89? –n.n.), imaginea despre sine, sau conştiinţa propriei demnităţi, cum o numeşte Dostoievski”.

Expresia lui Victor Rebengiuc, cel de acum, din finalul lui Niki Ardelean, îţi aminteşte, o frîntură de secundă, de imaginea aceluiaşi actor, la o altă masă, în finalul Pădurii spînzuraţilor... O stranie acoladă peste decenii, strîngînd în ea o filmografie de o densitate incredibilă (în contextul istoric al cinematografiei româneşti). În filmul lui Pintilie, Rebengiuc face un mare spectacol din starea de tensiune conţinută, a unui om care simte viaţa fugindu-i de sub picioare: un personaj incandescent, cu arderea născută, mereu, din implozia banalului. În timp ce Răzvan Vasilescu, în rolul opusului Flo, e explozia banalului, şi ferocitatea lui domestică. Coca Bloos – nevasta colonelului – e fascinantă în supleţea cu care trece de la imaginea de crisalidă a durerii la fericirea de copil fermecat de paradisul uitării. Jumătatea lui Flo e concepută cu dezinvoltură de Micaela Caracaş ca o personificare a “anostelii”; Dorina Chiriac, fiica lui Niki, e un îngeraş crud şi opac, iar Şerban Pavlu un ginere pragmatic şi inofensiv; întreaga distribuţie susţine impecabil tensiunea texturii dramatice (şi a scenariului scris de Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu). Un scenariu pe care Pintilie l-a transformat, cum e, de altfel, firesc şi inevitabil, în cazul oricărui cineast adevărat, într-un film de autor, “un film de Lucian Pintilie”. Filmul unui maestru obsedat de esenţă, de “firul de iarbă”, de imaginea minimalistă, de o rigoare geometrică (demers susţinut cu talent de tînărul operator Silviu Stavilă). În scriitura austeră, sever epurată, a filmului, episodul Nunţii (intitulat – ironic? – “Paşi în doi”) e o inserţie de baroc, amintind de “celălalt Pintilie”. De remarcat că, sub privirea cu putere hipnotică a lui Pintilie, ceea ce se înţelege prin “lumea obiectelor” capătă o viaţă în sine;“materia” are o independenţă, o inteligenţă şi un mister al ei (v. jaluzeaua care ţîşneşte de una singură, după crimă, v. ciorba care fierbe în oală, v. apa curgînd în pahar sau sticlele tîrîte pe trepte, v. ţăcănitul forfecuţei cînd colonelul se pregăteşte de ultima – de fapt de prima! – lui misiune eroică).

Parafrazîndu-l pe Kundera (evocat şi de Pintilie, în “Bricabrac”), s-ar putea spune că noul film, Niki Ardelean, nu examinează realitatea, ci existenţa. “Iar existenţa nu este ceea ce s-a întîmplat, existenţa este cîmpul posibilităţilor omeneşti, tot ceea ce omul poate deveni, tot ceea ce este capabil. Romancierii desenează harta existenţei”...

Pe harta existenţei desenată de Pintilie, descoperi “normalitatea” care ucide, şi deşertul (un masculin pentru deşertăciune) Înspăimîntătorului Cotidian.

Uneori, în momentele lui de graţie, cinematograful are acces – un acces senzorial - la zone inaccesibile cuvîntului.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.