VENEŢIA 2000: Ediţia minorităţilor

Eugenia Vodă, România Literară, 27 Septembrie 2000
 

"Unde sînt Mastroianni şi Fellini? Unde e Sofia Loren? Unde sînt smokingurile, eleganţa, stilul, marile nume ale culturii?...", spunea un bătrîn regizor invitat la ediţia 2000, privind înapoi, spre Mostra din anii de aur. Într-adevăr. Chiar şi acum nu foarte mulţi ani, în juriul veneţian puteau fi văzuţi Antonioni, Eugen Ionescu, Rafael Alberti, Günter Grass, Isaac B. Singer; acum, în juriu era invitată şi Samira Makhmalbaf (20 de ani, regizoare iraniană), de care se face prea mult caz: dacă la Cannes am văzut un lungmetraj al ei, Tabla, la Veneţia era prezentat un documentar, Cum a făcut Samira Tabla ! Nu e cam mult şi cam repede? (fiind vorba de o regizoare harnică şi uneori inspirată, nicidecum de un geniu în clocot?). Cît despre Sofia Loren, e inexplicabilă cvasi-indiferenţa

Mostrei faţă de marii actori italieni, atîţia cîţi mai sînt, cu nume de rezonanţă internaţională. Unul dintre scandalurile ediţiei s-a legat de felul modest în care Mostra şi-a propus să-l evoce şi să-l omagieze pe regretatul Vittorio Gassman. Mostra se dă în vînt, în schimb, după starurile de peste Ocean (au fost şi acum, printre alţii, Sharon Stone, Richard Gere, Michelle Pfeiffer, Harrison Ford). Politică, probabil, rentabilă, de vreme ce, statistic vorbind, publicul Mostrei e în continuă creştere. Pe Lido, totul e plin. Şi cînd te gîndeşti ce spune contele Volpi, fiul celui care a întemeiat festivalul: "Tata a inventat Mostra ca să umple hotelurile!"

Rod Steiger, fost, cîndva şi Mussolini, umblă ca un robot cu articulaţiile înţepenite; cu o voce sufocată de efort, reuşeşte să explice, într-o italiană americanizată, cum în Italia te simţi mai bine, te simţi mai liber, îţi omori timpul cu mai multă bucurie decît oriunde în lume. Aşa că, oricît de neizbutită ar fi selecţia unui festival, Veneţia rămîne Veneţia. Oricît de proaste ar fi filmele din întunericul cu aer condiţionat, afară, într-o lumină aurie, te aşteaptă, oricînd, un mare spectacol. Ediţia care a trecut (a 57-a) a avut prea multe filme la care aveai timp să te gîndeşti că, din cauza lor, "pierzi Veneţia".

Filmele unui festival rimează între ele, îşi răspund unul altuia, compun, împreună, muzica unei ediţii, dacă nu sensul ei profund. Ediţia 2000 a fost plină de sunete discordante, ca şi cum filmele ar fi refuzat să coabiteze, ca şi cum s-ar fi respins ori minimalizat reciproc. În această magmă crispată, chiar şi lucrurile interesante riscau să nu se reliefeze corect. Atunci cînd există un selecţioner unic, cum se întîmplă la Cannes, funcţionează, inevitabil, un criteriu de gust comun. S-ar putea ca în echipa de selecţioneri a Mostrei să fi fost oameni cu gusturi, interese şi criterii de valoare extrem de diferite între ele. Nu s-a mai înţeles ce fel de cinema îşi propune să promoveze festivalul. Nici un film est-european n-a fost găsit demn să figureze în competiţie (deşi, aşa cum a demonstrat-o Karlovy Vary, se pot găsi, şi aici, lucruri interesante); în schimb, a fost loc pentru tot felul de banalităţi sau curiozităţi din alte părţi.

Penibil

Au fost, de pildă, filme care au atins cote de penibil neaşteptate, într-un festival de primă mărime, ca Veneţia. În După Mathieu ( franţuzesc, de Xavier Beauvois), un tată şi cei doi fii muncesc în fabrica unui patron de provincie. Curăţenie, confort, week-end-uri la vînătoare, cu colectivul de muncă. Într-o zi, tatăl e dat afară, pe nedrept (fumase în secţie). De supărare, se lasă călcat de o maşină. Tovarăşii de muncă nu-i săriseră în apărare, cu excepţia fiului cel mic, care s-a agitat degeaba. Ca să se răzbune pe lipsa de solidaritate muncitorească, tînărul o vînează şi o cucereşte pe nevasta patronului (singura făptură viabilă din film, Nathalie Baye); dar intenţia de a continua lupta de clasă în pat, eşuează lamentabil. Nu numai că amîndoi fraţii vor fi daţi afară din slujbă ("hai la lupta cea mare"), dar vînătorul devine vînat. Tot în jurul melodramei de salon deghizată în altceva s-a învîrtit şi Omul care a plîns, de Sally Potter (coproducţie franco-britanică); dintr-o lungă poveste cu parfum de foileton tv, ne vom opri doar în Parisul proaspăt cucerit de nemţi, în care o fetişcană orfană (Christina Ricci, cu figura de păpuşă antipatică) se îndrăgosteşte de un ţigan simpatic (şi cine putea fi mai simpatic decît Johnny Depp). Dincolo de kitsch, filmul abundă în felurite licenţe; la un moment dat, fata îl vizitează pe ţigan la şatra lui pariziană, care cîntă "în ţigăneşte", cum aveau să scrie comentatorii locali, a doua zi; de fapt, cîntecele erau în... româneşte! "Foaie verde!", răcneşte solistul ţigan, plus ceva confuz, cu Domnu' Cuza care a dat pămînt, şi cu 1907, "cu cuţite şi topoare pe boieri să mi-i omoare"! De unde pînă unde? Ca să nu mai vorbim că, la o întîlnire de dragoste, ce ţigani veritabili ar fi avut prostul gust să abordeze un repertoriu atît de inadecvat?

Printr-un "montaj de asociaţii", la capitolul amintirilor dezagreabile ar fi de montat şi extrase din presa veneţiană, despre "românii prinşi ieri, la debarcader, cu mîinile în poşetele unor turiste norvegiene", şi despre "românii prinşi cu o reţea de prostituţie", şi extrase dintr-un interviu cu şeful poliţiei locale, de părere că "cele mai periculoase sînt bandele de români şi de albanezi, care, pentru bani, sînt în stare de orice"; în acest punct s-ar putea monta fragmente de la Bucureşti, cozile de la Consulatul italian, cu oameni "normali", cu studenţi, cu doctoranzi în tot felul de ştiinţe, care sînt umiliţi pe la garduri şi nu reuşesc să obţină o viză pentru Italia. Să ne întoarcem în lagună, unde am filma o imagine de la intrarea în Veneţia: o navă ruinată, părăsită aici ca din alte milenii sau din alte galaxii, străjuieşte portul: pe colosul de rugină scrie Aiud-Constanţa. Nava jigneşte simţul estetic, dar mai ales bunul-simţ elementar. Nu s-ar găsi cineva s-o scufunde,

s-o arunce în aer, s-o pulverizeze, s-o dizolve, s-o disloce, sau, cel puţin, să-i şteargă numele? Foaie verde! Nu.

Şocant

La capitolul "şocuri vizuale", festivalul n-a stat deloc rău. Bunăoară, într-un film coreean (Insula, de Kim Ki-Duk), altfel cu o atmosferă densă, de singurătate lacustră, clasicele, nevinovatele ace de pescuit capătă funcţionalităţi surprinzătoare, chiar şi pentru un spectator hîrşit în imagini şocante. Cînd un tînăr fugar crede că-l vor prinde urmăritorii, înşfacă un pumn de ace de pescuit şi le înghite: gîtul se umflă şi trosneşte, sîngele ţîşneşte, pieptul horcăie; dar o fată stranie, ca o sălbăticiune a lacului, vine cu un cleşte şi extrage cîrligele, pe-ndelete, unul cîte unul.Cînd tînărul va încerca s-o părăsească, şi fata îl vede îndepărtîndu-se, cîrligele vor fi, din nou, la datorie. Doar că fata nu le înghite ci - cu ajutorul undiţei mînuite în stil propriu - îşi catapultează cîrligele de pescuit în vagin (!). La auzul urletului ei de durere, el se va întoarce şi-i va extrage, la rîndul lui, cîrligele. Dacă aceste situaţii (oricît de justificabile într-o ordine suprarealistă a filmului), povestite, pot părea doar dezolante sau amuzante, vizualizate au o cu totul altă forţă de a zgîria retina. Dar, poate mai şocantă decît toate cîrligele, a fost imaginea unui peşte; un individ jovial prinde un peşte, taie cu cuţitul, longitudinal, două felii din el, şi-l aruncă înapoi în apă. Iar peştele ciopîrţit, grămăjoara hidoasă de carne vie, continuă să înoate, ca o imagine a cruzimii umane, de o inventivitate inepuizabilă. E limpede că imaginea cu peştele mutilat n-a putut fi trucată. Pentru un film, merită să faci aşa ceva unui peşte?

În Dinţii italianului Gabriele Salvatores, cocteil de violenţă şi umor, intelectualismul face casă bună cu imagini de un grotesc terorizant (dinţi sparţi, însîngeraţi, zdrobiţi ş.a.m.d). "Gura, anticamera infernului", avea să titreze, a doua zi, un cotidian. Filmul cultivă o "emoţie fizică", totul e destinat să treacă "prin corp". La proiecţie, două spectatoare au clacat, li s-a făcut rău în sală. Comedia cu ambulanţa la uşă, iată un gen de viitor! O explicaţie posibilă furnizează regizorul: "Filmul meu e o reflecţie asupra cinematografului. Pe vremuri, cinematografului îi ajungea să povestească realitatea, să arate o imagine, ca să stîrnească emoţia: un tren în mers era, deja, emoţie. Apoi a apărut televiziunea, care a preluat exploatarea realităţii. Azi, cinematograful trebuie să se distingă, să povestească invizibilul"...

De filme agresive şi provocatoare, Mostra n-a dus lipsă. Doar că, vorba cuiva "îmi place provocarea, cînd merge pînă la capăt"! Violenţa s-a redus, în general, la efecte directe şi brutale, spectaculoase şi ingenioase, dar fără să ajungă la vreun "capăt".

Prin comparaţie cu energia sado-masochistă a competiţiei, adevăratul Sade - invitat "în persoană", într-un film pseudobiografic (Sade, de Benoît Jacquot), în afara concursului -, părea un dulce copil, cam nesărat şi demodat. Se ştie, din mărturia unui coleg de detenţie, că Sade era "de o enormă obezitate"; în film, el a căpătat graţia şi eleganţa lui Daniel Auteuil, care explica, la conferinţa de presă: " în film, un seducător nu e crezut, dacă nu are un fizic cît de cît atrăgător. În viaţă da, pentru că femeile sînt victime uşoare ale inteligenţei seducătoare ale unui bărbat. Iar Sade trebuie să fi fost foarte special, dacă trupul lui ruinat putea trezi amor fidel în atîtea femei frumoase"... O replică din film (şi din Sade) e motto-ul filmului: "Nu există idee fără corp şi corp fără idee". Doar că ideile şi corpurile sînt, în cinema, teribil de rapid şi de vizibil supuse demodării.

Misterios

Divina din '67 e o odisee cu obsesii psihanalitice, într-o Australie neliniştitoare. O fată oarbă, cu părul ca o flacără (Rose Byrne, Premiul de interpretare feminină), însoţită de un japonez singuratic (gangster prin Internet), se întoarce să se răzbune pe tatăl ei (care îi e, în acelaşi timp, şi bunic!); un dublu incest, şi un road movie care împinge, treptat, duritatea, spre un pitoresc dulceag. Mai puternic decît peisajul uman e peisajul australian, văzut ca o întindere selenară în care, peste noapte, a explodat viaţă. Regizoarea, Clara Law, e o chinezoaică stabilită în Australia: "Peisajul australian e fascinant şi dramatic în sine. În el reuşesc să scriu şi să mă concentrez; el a devenit parte din patrimoniul meu narativ".

Militant

O sută de paşi (de Marco Tullio Giordana, Premiul pentru scenariu), e filmul unui "caz clasat" şi redeschis acum, după douăzeci de ani, de procuratura din Palermo: cazul Peppino Impastato; un tînăr ucis de Mafie, într-un orăşel sicilian, legat de şinele de cale ferată, cu cîteva kilograme de trotil. Mama lui trăieşte, are peste 80 de ani. Naşul de atunci e stabilit acum în America. Ironia soartei: victima fusese un copil născut şi crescut într-o familie "a Mafiei"; dar, pe traseu, s-a răzvrătit, a luat-o pe altă cale, a devenit un rebel şi un militant de stînga, un ziarist capabil să scrie "Mafia e un munte de rahat"... "Unul care vorbea prea mult şi pentru asta l-au lichidat", sintetizează situaţia un copil din Sicilia de acum, unde premiera filmului a stîrnit un interes pasionat.

Şi alte mostre de cinema mai mult sau mai puţin angajat au intrat în palmares. De pildă, Liam, al lui Stephen Frears (din care a fost premiată o interpretă adolescentă, cu Premiul Mastroianni pentru un actor la început de carieră), atacă o temă mai puţin exploatată literar şi cinematografic pînă acum; fascismul în Anglia (unde, chiar dacă n-a fost un fenomen de masă, ca în Italia sau ca în alte ţări europene, a existat, totuşi; discursul rasist a găsit ecou în clasa muncitorilor loviţi de mizerie şi şomaj). Sau indianul Uttara (de Buddhadeb Dasgupta, Premiul de regie); pe calea picturalităţii, a muzicii, a poeziei (regizorul e şi poet, la propriu), pe calea unui "cinema naiv", despre destinul femeii într-o lume a intoleranţei. O fată luminoasă, în stare să stea cu urechea lipită de cutia poştală, ca să audă sunetul literelor care vorbesc între ele, va sfîrşi violată, ucisă, aruncată pe un cîmp. Eroinele din Cercul iranian vor sfîrşi, toate, într-o închisoare. O închisoare mică, în închisoarea cea mare: lumea islamică, în care "discriminarea" e un cuvînt prea frumos pentru crima de a te fi născut femeie. Suflul neorealist autentic, de cea mai bună factură, a filmului iranian, a cucerit juriul, care, în lipsă de altceva mai bun, i-a acordat Leul de aur. Marele cîştigător al Mostrei s-a numit, aşadar, Jafar Panahi (40 de ani). Acest premiu nu face decît să completeze uluitoarea colecţie de recompense internaţionale a filmului iranian. Iranianul s-a născut cineast!

Au fost şi voci care, la sfîrşit, au susţinut, nu fără o oarecare îndreptăţire, că nici un film nu s-a dovedit cu adevărat demn de Leu, şi că Juriul ar fi trebuit să nu acorde premiul, ca un semnal al mediocrităţii selecţiei. În acelaşi timp, juriul se plîngea de dificultatea de a alege dintre atîtea filme bune! De gustibus. Important e că prestaţia lui Milos Forman ca preşedinte de juriu a fost una dezamăgitoare; Forman a refuzat orice conferinţă de presă, drept care tradiţionala întîlnire a juriului cu presa nici nu a mai avut loc. La Veneţia, Milos Forman a strălucit doar prin absenţă.

Gay

Dintre filmele cu "tematică gay" ale competiţiei, două au intrat în palmares.

Înainte ca noaptea să cadă, de Julian Schnabel (independent american, de formaţie pictor) e biografia unui artist nonconformist (cum a fost, acum cîţiva ani, Basquiat, al aceluiaşi Schnabel; doar că Basquiat, deşi nepremiat, e net superior). Calvarul unui scriitor homosexual, Reinaldo Arenas, în Havana lui Castro. Închisoare, umilinţe, teroare. Declaraţii de renegare: "Îmi reneg condiţia homosexuală şi mă convertesc într-un bărbat iluminat de Revoluţie"... În 1980, Castro a lăsat "pegra" să plece din Cuba; a dat paşapoarte pentru homosexuali, bolnavi psihic, foşti puşcăriaşi. Au plecat, atunci, 125 000 de cubanezi. Arenas a fost printre ei. În America îl vor ucide SIDA şi indiferenţa. Denunţul represiunilor castriste e subminat, uneori, de o anecdotică facilă şi de un "pitoresc sexual" excedentar. Dar în această direcţie a "sexului extrem" toate recordurile le-a bătut portughezul Fantasma, care a reuşit să divizeze, la Veneţia, pînă şi Asociaţiile de homosexuali.

Cel mai impresionant film din această zonă (şi, într-o selecţie personală, cel mai impresionant film din întreaga selecţie) s-a numit Sfînta Fecioară a asasinilor, de Barbet Schroeder (coproducţie Franţa-Columbia, Medalia de aur a Senatului), după romanul cu acelaşi titlu al scriitorului (homosexual) Fernando Vallejo; un text năvalnic, scris superb, plin de furie şi de melancolie; povestea unui scriitor întors la Medellin după 30 de ani de absenţă; amurgul, disoluţia, iubiri tragice, purificatoare, în infernul metropolei columbiene; o lume haotică, absurdă, devastată de sărăcie, drog şi violenţă. "Nu aruncaţi cadavre!", scrie, pe o inscripţie, pe un maidan, undeva la margine de oraş.(Şi totuşi se aruncă!)

Concluzia unui prestigios critic italian: "tematicile homosexuale abordate într-o manieră responsabilă au primit, în fine, sigiliul oficialităţii".

Veneţia a avut parte de un palmares politically correct, antifascist, anticastrist, antifundamentalist. A fost o ediţie a minorităţilor victorioase.

Ceea ce nu e rău, în sine. Doar că drumul a fost, de prea multe ori, cel al unui cinema minor.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.