Unde fugim de pe planetă

Eugenia Vodă, adevarul.ro, 26 Mai 2017
 

Întrebat, la Cannes, ce ar alege, dacă ar putea alege, între o Palme d’or și difuzarea unui film al lui în sute de săli, Almodovar a răspuns, fără să ezite, deși nu are nicio Palme d’or la activ: difuzarea în sute de săli! Cu alte cuvinte, între Palmă fără public și public fără Palmă, marele Almodovar alege, categoric, publicul! Filmul fără public e un trist nonsens, la fel de trist ca și filmele proaste care fac săli pline! Frumusețea Cannes-ului, printre altele, e de a pune în valoare filmul de autor, primit și lansat ca o superproducție de mare public! Numai la Cannes poți vedea o sală de peste 3000 de locuri plină ochi si respirînd la unison, la un film coreean alb-negru, în patru personaje, un bărbat și trei femei, printre rafturile pline de cărți ale unei edituri... „Ziua de după”, de Hong Sansoo, e o bijuterie, o capodoperă a „genului miniatural”, are umorul, precizia și aburul inefabil al unei nuvele cehoviene, montate de un Rohmer asiatic... De neuitat momentul în care o tînără singură, într-un taxi, privind pe fereastră, în noapte, spune în gînd ceea ce publicul aude cu voce tare, „Tatăl nostru” în coreeană...

Categoric, coreeanul ar merita să intre în palmaresul ediției. Dar foarte multe filme ar merita-o, a fost o competiție foarte strînsă.

Paradoxul unei dezamăgiri

Pînă la urmă, figura cea mai dezamăgitoare din competiție a făcut-o, paradoxal, tocmai singurul ei laureat cu Palme d’or (și încă de două ori), Michael Haneke, cu „Happy end”. Un mare cineast, o distribuție de calibru (în frunte cu Isabelle Huppert), dar „maioneza” nu s-a legat nicicum, ca și cînd Haneke se pastișa fără succes pe el însuși! Ultima secvență, totuși, va salva filmul de la uitare: la un banchet burghez ultrascrobit, în care mama (Isabelle Huppert) se logodește cu un bancher cu aer de jokeu la pensie, irumpe fiul ei („fiul meu e sub tratament”, se va scuza ea, în fața invitaților), însoțit de un „grup de prieteni”, un grup de refugiați africani dezorientați, în „ținută sport”, ca aterizați de pe altă planetă! Sala simandicoasă e străbătută de un frison sec de oroare. Exact la fel ca o altă sală de banchet, din filmul suedez „.The Square”... Dacă, din toate filmele ediției, ar trebui aleasă o singură secvență, atunci secvența lui Ostlund ar avea mari șanse să fie cîștigătoare. De ce?

Secvența ediției

E o secvență de 7 minute, cu doar cîteva vorbe, și care ar putea fi privită ca un film în sine. Într-o sală somptuoasă, la banchetul unui muzeu de artă, cu mese rotunde și cu invitați eleganți, ca o imagine netrucată a ceea ce se cheamă „civilizație”, un organizator nonconformist are ideea de a le oferi invitaților un aperitiv cultural, un număr special: un bărbat cu un aer sălbatic și cu pieptul gol va face la început o coregrafie provocatoare printre mese, lumea îl va privi cu o curiozitate tolerantă, dar apoi show-ul va degenera, „instalația vivantă” nu va mai putea fi oprită, omul-animal sau subomul va deveni din ce în ce mai sălbatic și mai dezlănțuit, va agresa invitații, va trage de păr, va sări pe mese, va sparge totul, și doar cînd e pe cale să violeze o invitată, pe parchetul secular al sălii de bal, în fine, lumea împietrită reacționează, și domnii în smokinguri se aruncă asupra fiarei... Fiecare e liber să decripteze parabola cum vrea...

Copiii caută refugiu

„Tema refugiaților” a revenit în mai multe filme din festival. Cel mai ambițios, estetic vorbind, a fost filmul unguresc, „Luna lui Jupiter”, în care un refugiat sirian tînăr, fragil, cu un aer de înger trist, are puterea de a pluti prin aer, într-o lume confuză, bîntuită de inumanitate, de absurdul terorismului, de haos și de frică. Filmul lui Mundruczo se termină cu imaginea unui copil, într-un lagăr de refugiați, numărînd pentru jocul de-a v-ați ascunselea. Despre refugiații copii e vorba și în debutul în regie al Vanessei Redgrave, la 80 de ani, cu un documentar („Amărăciunea mării”), cu imagini răvășitoare, din fostul lagăr de la Calais, cu imaginea unor copii singuri, „neînsoțiți de niciun adult”, rătăciți, Dumnezeu știe cum, în lumea europeană care îi tratează cu o violență shakespeareană... În mai multe filme s-au auzit referiri la un text pe care omenirea pare că l-a uitat, Declarația universală a drepturilor omului, „toți oamenii se nasc liberi și egali în demnitate și în drepturi”...

Fundalul filmelor din festival a evocat, mereu, o lume a disoluției - sufletești, spirituale, sociale. Copiii ediției par din altă specie, nu mai au buclele și surîsul lui Sherley Temple, sunt copii traumatizați, copii bătrîni, copii marcați, copii care nu știu, vorba poetului, unde să fugă de acasă sau de pe Planetă... În filmul rusesc „Neiubire” un copil dispare fără urmă, ca pulverizat în neant de lipsa dragostei. La Haneke, o fetiță înghite pastile, într-o încercare de sinucidere. În „Uciderea unui cerb sacru”, al grecului Yorgos Lanthimos, thriller-ul își are rădăcinile în tragedia greacă, copilul trebuie să plătească păcatele părintelui, iar părintele trebuie, el însuși, să-și sacrifice copilul... (în paranteză fie spus, e un Lanthimos mult sub forma din „Caninul” și din „The Lobster”, e ca și cînd un talent nebun e ținut strîns în zgardă de un producător care vrea neapărat ca povestea să aibă cap și coadă!)

Marile spirite se întîlnesc

Ceea ce nu înseamnă că nu s-a și rîs foarte mult la ediția asta, de pildă la „Redutabilul”, un film al lui Hazanavicius despre Jean Luc Godard, dar nu despre mitul care a energizat Noul Val, ci despre omul văzut din „curtea din dos”, ciudat, plin de hachițe, gelozii și meschinării, un maoist exotic sau un exotic maoist, care, între două partide de sex, dă cu pietre la manifestații, își sparge ochelarii și întrerupe festivalul de la Cannes în mai ’68! Un cineast revoluționar. Întrebarea regizorului este: poți să fii revoluționar toată viața? Și răspunsul ar fi: nu, nu poți... O infimă dovadă în plus s-a putut vedea chiar la Cannes: Lech Walessa urcînd, cu papion și cu o starletă la braț, scara roșie a festivalului!

Interesant că, în criză de inspirație sau printr-o simplă coincidență, în două filme din competiție (la Mundruczo și la Lanthimos) personajul care are de ispășit o vină e de meserie medic, chirurg, un chirurg care a avut probleme cu băutura și a omorît un om!

În filmul lui Haneke, Jean Louis Trintignant, la 86 de ani, joacă rolul unui bătrîn care nu reușește să moară, oricît ar vrea și oricît i-ar ruga pe alții să-l ajute. Pînă și frizerul îl refuză. În finalul filmului intră cu scaunul cu rotile în apa mării, dar nu reușește nimic, decît, poate, să ne evoce finalul din „Piesă neterminată pentru pianină mecanică”...

Talentul nu are sex

Fiecare critic de la Cannes își face în cap propriile palmaresuri, non stop. Se întîmplă ca un film să nu te entuziasmeze prea tare, pe moment, ca apoi să realizezi că te urmărește, că pe zi ce trece ți se pare tot mai bun și că ai vrea să-l revezi! Și invers, aplauzi la sfîrșitul unei proiecții, dar pînă a doua zi imaginea filmului pălește și n-ai mai suporta să-l revezi! Plonjăm într-o lume a tuturor relativităților! Competiția nu e o cursă sportivă contra cronometru, în care „cel mai bun învinge” - e o sinusoidă a artei, pentru care unitățile de măsură sunt atît de subtile și de fragile... Pe diferitele tabele cu punctaje, întocmite în timpul festivalului, nu te miri să vezi că, de pildă, filmul care mi-a plăcut cel mai mult pînă acum, suedezul The Square (Pătratul), are într-o căsuță cea mai mică notă posibilă, un emoticon cu gura lăsată în jos, poreclit „urîtul”, și fix alături are cea mai mare notă posibilă, o Palmă aurie! Iar „arbitrii” nu sunt oameni de pe stradă, sunt corespondenții unor publicații prestigioase, Cahiers du cinema versus Le Figaro!...

La ora acestor rînduri, mai sunt de văzut opt filme în competiție. Nu s-a văzut încă niciunul din cele trei „filme de femei” din program... Dat fiind că Almodovar (în felul lui) „iubește femeile”, s-ar putea ca, dacă filmul uneia dintre cele trei va fi bun, să aibă șanse sporite la Palme d’or - și să spargă blestemul că în toată istoria Cannes-ului de pînă acum să nu existe decît o singură regizoare cîștigătoare a trofeului suprem (și aceea ex aequo, Jane Campion pentru „Pianul”).

Există, la festival, tot felul de întruniri pe tema „filmelor făcute de femei”, a „cinema-ului feminin” etc; prin însăși abordarea temei, ele contrazic, de fapt, propriul slogan, pe care îl poți citi, scris mare, pe mai multe afișe de pe Croazetă: „Talentul nu are sex!”... Vom afla, duminică seară, dacă are sau nu!

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.