Un weekend la Cannes

Ce înseamnă un weekend la Cannes? Sincer, nu înseamnă absolut nimic, din simplul motiv că, odată intrat în mașinăria (infernală, aș spune, dar nu m-ar crede nimeni!) a proiecțiilor, a conferințelor de presă, a evenimentelor de tot felul, timpul se concentrează și se măsoară altfel: noțiunea de weekend dispare, sîmbăta și duminica sunt simple zile de festival, la fel de ticsite și de colorate ca toate celelalte. Prin filmele lui, Cannes-ul devine o oglindă a lumii, un caleidoscop de imagini, de locuri, de stări de spirit de pe tot globul; paradoxul e că tocmai locul destinat să fie o cutie de rezonanță a lumii e de fapt „o insulă plutitoare”, o lume obsedată de cinema, o lume închisă în această obsesie devoratoare, ca și cînd tot universul ar începe și s-ar termina cu nimic altceva decît cu ideea de cinema...

Plonjînd dintr-o ficțiune în alta, ce „recomandări de weekend” s-ar putea face, ca pentru un Cannes ideal? Cazarea recomandată: hotel Carlton, suita Sharon Stone, botezată astfel după numele unei foste locatare: e concepută ca o vastă cabină de vapor, cu canapele albe și cu hublouri prin care se vede, foarte aproape, Mediterana! Fosta locatară tocmai a anunțat că anul ăsta nu mai vine, în semn de protest, pentru că aici, pe Croazetă, și-a făcut de cap și a devenit capul răutăților celebrul Weinstein, hărțuitorul sexual care l-a eclipsat total pe Strauss-Kahn!... O dată rezolvată cazarea, recomandarea de masă ar fi un restaurant apreciat și de Variety și de Hollywood Reporter, foarte bun și simpatic și plin, pre numele său Caveau 30, plasat în apropierea portului. Dacă tot suntem în port, recomand și o trecere în revistă, la pas, a yachturilor aliniate lîngă Palatul festivalului, unul mai luxos decît altul, cu nume îndeobște feminine... Apropo de „feminin”, Cannes-ul 2018 pare și ediția unui feminism dezlănțuit, deplasat, superficial, retoric și gongoric. Președinta juriului, superba Cate Blanchett, o actriță atît de talentată, dar și feministă angajată (nimeni nu e perfect!), și-a început discursul pe scenă, în loc de „Doamnelor și domnilor”, cu „Doamnelor, doamnelor, doamnelor”!... Mă întreb cum li s-ar fi părut lumea noastră, așa cum se prezintă ea azi, celebrilor manifestanți din mai `68, dacă, prin absurd, ar fi văzut-o într-un film? Mi-e teamă că li s-ar fi părut un film prost!

De văzut, neapărat, în acest sens, un documentar de lungmetraj, în afara Competiției, zis „Pe drum”: la cincizeci de ani după incendiarul mai ’68, regizorul filmului de acum, Romain Goupil, fost lider al liceenilor protestari, pleacă într-o „traversare a Franței”, însoțit de faimosul revoluționar demult îmblînzit, Daniel Cohn-Bendit... Doi „bătrîni copii ai lui ’68”, cum le place să se prezinte, descoperind cotidianul Franței de azi, descoperindu-și țara, cu crizele și cu oamenii ei... E o idee!

O idee de invidiat au avut și patru regizori thailandezi, care au venit cu un film compus din patru scurt-metraje, în care fiecare își imaginează cum va arăta țara lor peste 10 ani...Ar fi un exercițiu interesant și pentru filmul romanesc..., cum și-ar imagina că va arăta plaiul strămoșesc peste 10 sau peste 100 de ani?

Dar cea mai bună idee, în materie de documentar, a avut-o... Vaticanul, coproducătorul unui film cu și despre Papa Francisc, atunci cînd a încredințat misiunea unui regizor - și nu orice fel de regizor, ci însușiWim Wenders (printre altele Palme d’or la Cannes, pentru „Paris Texas”, în ’84). Un cineast adevărat și o călătorie inițiatică, sub semnul cuvintelor Papei: „Blîndețea nu e o slăbiciune. E o forță.” De aplicat. Sau măcar de încercat. Cel puțin în weekend!