Ţăcăniţii sîntem noi

Eugenia Vodă, România Literară, 25 Aprilie 2001
 

Într-o lume normală, un film ca Ţăcăniţii ar fi trecut neobservat. Nu e cazul nostru. Nu numai pentru că lumea în care trăim nu e una normală, dar şi pentru că, după o lungă secetă a producţiei naţionale, cronicarul s-a trezit invitat, incredibil, la "un nou film românesc, Ţăcăniţii".

Alarmă falsă. De fapt, nu avem de-a face cu un film românesc, ci cu un film în româneşte, ceea ce e cu totul altceva. După ce, de atîta vreme, nu s-au mai putut auzi, la cinema, dialoguri în româneşte, le auzim acum, cu ocazia Ţăcăniţilor. Dar cum? Sub forma unui dublaj nefericit, al unui film turnat - la noi - în franceză ( cu distribuţie mixtă şi cu echipă tehnică română). O banală subtitrare ar fi fost, în acest caz, o soluţie mult mai igienică. Dar un subconştient "filmaţi, băieţi, filmaţi, numai filmaţi româneşte" a stat, probabil, la originea unei aşa-zise variante româneşti. Doar că dublajul trage filmul (şi mai) în jos; replicile sînt servite, toate, violent asincron şi sună ca înregistrate pe scena unui teatru de amatori, şi acela în criză.

Regizorul (coscenarist al propriului film, francezul Gérard Cuq, 45 de ani, cîteva filme de televiziune la activ, debutant acum pe marile ecrane), întrebat, la conferinţa de presă, în ce gen şi-a conceput filmul, a răspuns: "În nici unul". Filmul s-a vrut un amestec de genuri - şi poliţist, şi comedie, şi de dragoste, cîte puţin din fiecare - dar el se reduce, în ultimă instanţă, la un haos stilistic scăpat de sub control, cu un aer paradoxal de parodie involuntară. La balamuc ca la balamuc, s-ar putea spune, de vreme ce filmul se petrece, aproape în totalitate, la un spital de nebuni. Cîţiva "răufăcători" încolţiţi (foşti poliţişti) se baricadează în ospiciu şi iau ca ostatici bolnavii. Locul e înconjurat de trupele anti-tero. În timpul asediului, lumile se amestecă, nebunii par mai normali decît normalii şi normalii mai nebuni decît nebunii. Asediaţii descoperă beatitudinea clipei trăite cu nebunia libertăţii; cum zice rezumatul de presă al filmului: "se stabilesc legături privilegiate între bolnavi şi poliţişti" (atît de privilegiate, încît filmul e "nerecomandat sub 14 ani"). Teoretic, e foarte posibil ca, în mîna unui regizor genial, toată această harababură într-un cuib de... Cuqi (pentru că pe ambii scenarişti îi cheamă "Cuq") să fi căpătat un sens. În condiţiile date, n-a căpătat alt sens decît acela al unui produs artistic nul.

Lucrurile nu sînt, însă, chiar atît de simple. Pentru că acest film, atît de uşor demolabil, reprezintă, în felul lui, o performanţă. În timp ce, în cinematografia noastră oficială nu s-a mişcat mai nimic, un producător particular reuşeşte, iată, să facă ceva. E vorba de cunoscutul operator Ion Marinescu, care, după '89, a fondat propria casă de producţie, Atlantis Film, care a dat, pînă acum, în colaborare cu francezi şi cu belgieni, o serie de lungmetraje de televiziune. Desigur că n-aţi auzit de Moarte prin procură sau de Pasiune mortală; titlurile sînt elocvente. Cinema de consum, fireşte. Şi totuşi, apare întrebarea: între acest cinema de consum şi inactivitatea totală - ca să nu zicem moartea - nu e de preferat consumul? În timp ce atîţia profesionişti ai filmului autohton au şomat, s-au deprofesionalizat, au abandonat, aflăm că pe fişele fiscale ale firmei Atlantis figurează 437 de tehnicieni şi de actori români!

Descoperi, şi în Ţăcăniţii, o serie de actori români, de pildă Cătălina Mustaţă (cu o graţie ascuţită ca o lamă de cuţit), sau Sanda Toma (cu un ton de ironie superioară, de sorginte teatrală), sau Alexandru Bindea (cu un umor "dilimache" în personajul unui doctor de nebuni pre nume Dilimanu) şi, în sfîrşit, un nume nou într-un rol principal, Tomi Cristin (cu o figură foarte cinematografică şi cu o vizibilă înzestrare pentru actoria de film). În ceea ce priveşte apariţia actorilor în filme minore, părerile sînt împărţite. Există voci care susţin că orice participare e benefică ("Important e că existăm!", "te mai vede lumea", "e un exerciţiu de menţinere în formă", ca să nu mai vorbim de beneficiul strict alimentar al chestiunii). Există, în egală măsură, voci care pledează pentru selectivitatea cu orice preţ, pentru ceea ce se cheamă "a-ţi ţine hangul", a nu te lăsa amestecat în tărîţele subculturii. În ceea ce mă priveşte, mărturisesc că aş opta pentru a doua variantă; recunosc, însă, că s-ar putea să mă înşel. Nu întotdeauna un actor mare se degradează atunci cînd joacă în filme mici.

Păcat că o energie atît de eficientă ca a producătorului Ion Marinescu s-a canalizat într-o astfel de albie, în timp ce valorile filmului românesc n-au mai avut o premieră de secole. Apoi, e stupefiant că, în condiţii de sărăcie fără precedent, CNC-ul nostru a decis să investească circa un miliard de lei în ţăcăneala nu destul de ţăcănită a unui regizor francez de mîna a şaptea, în timp ce filmul lui Mircea Daneliuc zace, de cîţiva ani, nemontat, în cutii, şi nimeni nu se scandalizează.

Cu cît vor fi mai numeroase deschiderile, colaborările, coproducţiile - cu atît va fi mai bine pentru industria noastră de film. Dar să jubilăm şi să anunţăm cu surle şi tobe cînd vine un regizor străin să filmeze la noi, în timp ce noi ne-am îngropat de vii propriii regizori competitivi, atîţia cîţi avem, mi se pare grotesc.

Ţăcăniţii, dincolo de calitatea propriu-zisă, nu reprezintă, în esenţă, altceva decît o prestare de servicii. Un produs fără identitate culturală românească. Or, aşa cum traducerile nu făceau o literatură, nici prestaţiile nu fac şi nu vor face o cinematografie.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.