Sub duș în impermeabil

Eugenia Vodă, Adevărul, 16 Mai 2016
 

S-ar putea ca ediţia 2016 să rămînă în istorie ca ediţia PATERSON! Dar s-ar putea, la fel de bine, să nu rămînă! Încurcate sunt căile Palmaresului: am văzut, pînă acum, la Cannes, şi ediţii cu premii atît de nedrepte sau de alături cu drumul, încît, în principiu, oricine se poate aştepta la orice. Şi totuşi, nu te poţi împiedica să te gîndeşti ce bine ar arăta un palmares dominat de acest "Paterson" - unul dintre cele mai frumoase filme dedicate poeziei, care s-au făcut vreodată! Jim Jarmusch, americanul nonconformist, agasat de obsesia cinema-ului "bine făcut", menit să atragă marele public în săli, vine cu un film sfidător de "simplu": o săptămînă, pe zile, din "viaţa obişnuită" a unui tînăr şofer de autobuz (jucat de Adam Driver), un şofer de autobuz căruia îi place Emily Dickinson şi care este, şi el, poet! În fiecare dimineaţa, cînd se suie la volan, înainte de a pleca în cursă, şoferul scrie o poezie într-un carneţel. Nu vrea să aibă mobil şi laptop, scrie numai de mînă. Pe poet îl cheamă Paterson şi locuieşte în oraşelul numit tot Paterson, din New Jersey (care a dat Americii poeţi adevăraţi, ca William Carlos Williams şi Allan Gingsberg). Paterson locuieşte într-o căsuţă colorată, ca de desen animat, cu o soţie ca ieşită dintr-un basm şi cu un buldog cu multă personalitate, care îi jumuleşte şi îi mănîncă, într-o seară, tot carnetul cu poezii, drept răzbunare că a fost lăsat singur acasă, în timp ce stăpînii au plecat la cinema, ca să vadă un film vechi, "din secolul 20"! Pe măsură ce versurile îi vin în minte poetului, ele sunt şi scrise, mari şi victoriase, pe ecran, şi rostite, cuvînt cu cuvînt! Poezia din film îţi poate aminti de poezia lui Marin Sorescu... Iar filmul însuşi, în ultimă instanţă, e un poem! După ce buldogul i-a mîncat toată opera, poetul trist merge pe o bancă, pe malul unei ape. Iar acolo se desfăşoară o secvenţă jarmushiană pur sînge, în care un străin, un japonez mare degustător de poezie, ca picat din cer, vine şi se aşează pe bancă, alături de el, îl întreabă dacă e poet, el neagă, trist, nu, nu e poet, e şofer de autobuz, iar la fiecare minciună a lui, japonezul îl scrutează neîncrezător şi spune doar atît: "AHA!"... iar în final îi dăruieşte un caiet gol... Scena nu are niciun haz povestită, îmi aminteşte de o replică din film - "Să citeşti poezie în traducere e ca şi cînd ai face un duş în impermeabil!"... La fel se întîmplă, inevitabil, şi cu traducerea poeziei filmului lui Jarmusch! Şi a oricărui alt film.

De pildă, e foarte greu de povestit o altă secvenţă antologică din festival, din filmul Toni Erdmann, al regizoarei Maren Ade (39 de ani), reprezentînd direcţia cea mai interesantă a cinematografului german de azi, aşa numita "şcoală de la Berlin". Filmul (coproducţie cu Austria şi cu România – ca întotdeauna, Ada Solomon a avut mînă bună!) se petrece aproape integral la... Bucureşti, în lumea de afaceri, în care o tînără corporatistă nemţoaică, sub presiunea unui "job" important, uită de sufletul ei - pînă cînd apare, din Germania, un tată ca un clovn cardiac şi iubitor, hotărît să o oprească din cursa ei performantă ca să o întrebe dacă e fericită! Nu dacă e impecabilă, ci dacă e fericită! Totul culminează cu secvenţa în care ea însăşi realizează că a devenit o păpuşă corporatistă mecanică, drept care, la o petrecere aniversară pe care o dă acasă, la indicaţia şefului, "pentru sudarea echipei" - într-un moment de adevăr, ca o răzvrătire, sau ca aruncarea unei somnambule de la o trambulină înaltă, cînd aude soneria de la uşă, aruncă de pe ea rochia prea strîmtă, aruncă şi pantofii cu toc, aruncă totul şi se prezintă la uşă goală puşcă, în hohotele sălii, invitîndu-şi musafirii să participe şi ei la petrecere în pielea goală, ca "să se cunoască mai bine"! Actriţa, Sandra Huller, care joacă extraordinar "prezenţa" şi "absenţa", combinaţia de ştaif corporatist şi de disperare feminină autoironică - rămîne, pînă în prezent, marea favorită a Premiului de interpretare feminină.

Dacă în filmul german personajul se salvează în lupta cu "sistemul", în filmul britanicului Ken Loach – decanul de vîrstă al competiţiei, un regizor la 80 de ani parcă mai vital decît oricînd – personajul pierde bătălia cu birocraţia. O birocraţie de tip nou, tehnologizată, însoţită de formulare obligatoriu de completat pe computer, chiar şi de cei care habar n-au cum se foloseşte computerul, o birocraţie garnisită cu telefoane robotizate, la care poţi asculta ore în şir, în buclă, Mica serenadă a lui Mozart, plus mesajul stupid "Apelul dumneavoastră e foarte important pentru noi", dar nu găseşti un om cu care să te înţelegi omeneşte! Se întîmplă în film, dar se întîmplă, în fiecare clipă, şi în realitatea în care trăim. Multă lume se va simţi răzbunată de sarcasmul fără fisură al lui Ken Loach. Birocraţia din film e atît de puternică, încît numai moartea îi poate pune punct! Filmul se cheamă "I, Daniel Blake", iar Daniel Blake e un "cetăţean pe care statul l-a împins în mormînt". Un sexagenar singur şi bolnav, căruia doctorii i-au interzis să-şi facă meseria de tîmplar, şi pe care "sistemul" îl hărţuieşte fără milă, pînă la a-l face muritor de foame. Un om care nu e un cerşetor şi nu vrea pomană, vrea doar să fie respectat, vrea să rămînă demn într-o lume nedemnă... Rolul e jucat cu o robusteţe paradoxală, de un actor de stand-up comedy, pînă acum necunoscut în afara Marii Britanii, Dave Johns, favorit la premiul de interpretare masculină. Şi pentru că vorbeam de secvenţe memorabile - în filmul lui Ken Loach există mai multe, începînd cu întunericul beznă, din pregeneric, pe care e montat sunetul unui chestionar exasperant, în care o voce feminină de "robot" întreabă, iar un biet om trebuie să raspundă numai cu "da" sau "nu", deşi lucrurile sunt mult mai complicate! Sau o secvenţă care poate rivaliza cu "Foamea" lui Knut Hamsun, în care o mamă tînără, ajunsă la pragul cel mai de jos al sărăciei, intră într-o "bancă de alimente" şi e condusă printre rafturi, palidă ca un spectru, după zile întregi de nemîncat; la un moment dat, la un raft, se năpusteşte pe o conservă de suc de roşii, trage de capac şi se aruncă să bea, o secundă în care "omul" nu mai are nimic uman, devine un animal; momentul are ceva copleşitor, nu poţi să-l priveşti fără lacrimi, deşi nu e nimic melodramatic în film!

Mutatis mutandis, de remarcat că filmul românesc de la Un Certain Regard se cheamă Câini. Văzîndu-l, înţelegi că, de fapt, "câini" sunt oamenii... Dar despre acest admirabil debut în lungmetraj al scenaristului şi regizorului Bogdan Mirică, în corespondenţa de mîine. Pentru că "şi mîine e o zi", sună, vorba lui Jarmusch, o replică din secolul 20!

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.