Splendoarea şi mizeria Rivierei

Eugenia Vodă, România Literară, 26 Mai 2004
 

La ora expedierii acestor rînduri, Cannes-ul se află exact la jumătate. într-un echilibru instabil, între "o ediţie bună"şi "o ediţie oarecare"; asta - din punctul de vedere al selecţiei filmelor, pentru că, altfel, ediţia numai oarecare nu este! în ce an s-au mai văzut, la Cannes, pe străzi, manifestanţi cu steagul roşu? în ce an poliţişti în civil au bumbăcit, în plină stradă, protestatarii, trimiţîndu-i de la bal direct la spital? în ce an un operator de la France 3 s-a ales cu capul spart în ambuscadă?, încît se anunţă un proces judiciar, iar prefectul regiunii Alpii Maritimi s-a simţit obligat să-şi ceară scuze, invocînd situaţia dramatică în care se află, de a trebui să asigure cadrul pentru o mare manifestare internaţională, şi, simultan, de a permite unui conflict naţional să se exprime! în ce an au mai fost molestaţi diverşi jurnalişti, dacă au avut imprudenţa să se apropie de locul încăierării dintre forţele de ordine şi sindicaliştii din industria spectacolului cu statut de salariaţi temporar? Acum, intermitenţii au încercat să ocupe un cinematograf din oraş şi să boicoteze o proiecţie pentru Marche, să saboteze, cum aveau să se justifice, infernala maşinărie economică a filmului ca industrie. Aşadar, Cannes-ul lui 2004 are un fundal mai viu colorat social decît oricare altă ediţie, din mai "68 încoace. Care e semnificaţia?

Deocamdată, cele întîmplate pot fi citite mai degrabă în cheia unui pitoresc nu lipsit de accente comice. Disperaţi că intermitenţii ar putea bloca festivalul, cu consecinţe financiare catastrofale, comercianţi ai Cannes-ului au contra-manifestat, cu lozinci de tipul "Sîntem bogaţi şi vrem să rămînem în continuare!", sau "Vive le travail!". Dar şi intermitenţii au avut sloganuri remarcabile, de pildă "Nu sîntem cîini!", preluat dintr-un vechi discurs al lui Gerard Philipe, de pe vremea cînd romanticul Fanfan la Tulipe era preşedintele sindicatului actorilor.

Ca un gest simbolic pentru lumea care se clatină, contestaţia a pătruns pînă şi într-un loc care ţine de mitologia Cannes-ului: un palat alb şi somptuos, cinci stele lux, Carlton-ul în care trag multe din starurile festivalului - fapt fără precedent în istorie - a intrat în grevă! Circa 200 de salariaţi, de la bucătari pînă la cameriste, au hotărît la rîndul lor că ar fi momentul să-şi rezolve conflictele interne, drept care preşedintele juriului, Tarantino, a fost pus în situaţia de a nu avea cine să-i schimbe aşternuturile. Sic transit"

A nu se înţelege, din această sumară descriere de atmosferă, că ar fi vorba de o ediţie mai mohorîtă. Dimpotrivă, poate chiar cu un plus de disperare în etalarea fastului, toată lumea "permanentă"a festivalului "rîde, cîntă şi dansează", dispusă să accepte sacrificiul ca, la o adică, dacă nu mai e pîine, să mănînce cozonac. Pînă acum, abstracţie făcînd de secţiunea competitivă, cele mai intense momente de cinema ale Selecţiei oficiale s-au legat de două nume: Tarantino şi Almodovar.

Tarantino a venit cu avanpremiera "Kill Bill, vol. 2", pe care cel mai bine şi-l explică însuşi cineastul: "Dacă prima parte era un film de acţiune asiatic cu tentă de western, această parte a doua e un western spaghetti cu tentă de kung-fu". în partea a doua, Tarantino îşi pigmentează sadismul cu irizaţii sentimentale demne de un roman de secol 19; ceea ce se pierde în ritm se cîştigă în profunzime. Ucigătoarea, la propriu şi la figurat, Uma Thurman, în volumul 2 plînge de fericire, cu privirea iradiind dragoste, şi nu doar dorinţă de răzbunare. Actriţa mărturisea, la conferinţa de presă, că s-a inspirat, pentru acest personaj care se exprimă mai mult prin corp decît prin cuvinte, din tăcerile lui Clint Eastwood în filmele lui Sergio Leone; a înţeles că trebuia să aibă ceea ce se înţelege printr-o prezenţă fizică puternică, şi că "trebuia să joc ca un bărbat, păstrîndu-mi calităţile unei femei". Actriţa vede în "Kill Bill" un film feminist şi, poate ca o mică răzbunare pentru cum a maltratat-o "Quentin" în timpul filmărilor, cu solicitări fizice inimaginabile (drept care echipa a rebotezat filmul "Kill Uma"), se lansează într-o mică încercare de psihanaliză la botul calului: drept care am aflat că, dacă filmul e feminist, asta se întîmplă pentru că regizorul a fost crescut de o mamă celibatară, cu caracter puternic, şi a rămas, de atunci, cu o admiraţie necondiţionată pentru femei şi pentru forţa lor"

Filmul lui Tarantino demonstrează cum un cineast, dacă are vînă, poate transforma pînă şi sadismul pueril în farmec inteligent. Apropo de sadism, vol. 2 are cîteva piese de antologie: de pildă, Uma Thurman e îngropată de vie, într-un sicriu, cu capacul bătut în piroane, şi cu o cameră de filmat plasată subiectiv, în interiorul sicriului închis, în fundul gropii, peste care se aude cum cade pămîntul, ca valurile unui ocean în furtună; o secvenţă nerecomandată claustrofobilor, pentru că induce riscul de sufocare. Dar epopeea lui Tarantino abundă în momente în care ai prefera să închizi ochii şi să nu vezi ceea ce vezi; dar nu poţi să-i închizi, pentru că acest cineast nebun, nebun, nebun are şi toată forţa de atracţie şi de fascinaţie a nebuniei.

în ceea ce-l priveşte pe Almodovar, unii s-au declarat dezamăgiţi de noul lui film, "Proasta educaţie", invocînd dispariţia acelui filon subteran de alegreţe excentrică, prezent, pînă acum, în plină dramă. într-adevăr, filmul seamănă cu autorul lui: şi omul Almodovar a albit, şi el are o privire mai tristă decît acum cîţiva ani. Să îmbătrîneşti înseamnă să fii tot mai trist?, l-a întrebat cineva. "Depinde, fiecare îmbătrîneşte în felul lui".

E pentru prima dată cînd, într-un film de Almodovar (al 15-lea), toate personajele principale sînt bărbaţi. De ce? "Din întîmplare. Nu mi-am propus să fac un film exclusiv cu bărbaţi, dar aşa mi-a ieşit scenariul; nu e un film despre sex, nu e un film despre homosexualitate, e un film masculin, pentru că şi colegiul era un loc exclusiv masculin". Colegiul de la care pleacă unul din firele poveştii (imposibil de povestit pe scurt, ea fiind superîncîlcită, în stilul inimitabil al lui Almodovar), e un colegiu religios al anilor "60; aici, ca într-o retortă, cineastul (cu un ochi pur şi amoral) amestecă dragostea, pasiunea, perversiunea, suferinţa, gelozia, abuzul sexual asupra unui minor, traume care vor condiţiona destine, inclusiv destinul unui viitor regizor de film. Personajele îşi schimbă, în film (şi într-un "film în film"), epocile, biografiile, sexele. Totul " cu o naturaleţe absolută, aceeaşi naturaleţe cu care un travestit iradiază delicateţea şi feminitatea Juliei Roberts! O dată cu acest rol, interpretul, Gael Garcia Bernal, a devenit un nume cu greutate, reconfirmînd harul lui "don Pedro" de a lansa actori pe piaţa internaţională. S-a remarcat, la conferinţa de presă, că avem de-a face cu cel mai autobiografic film al lui Almodovar; şi el a crescut într-un asemenea colegiu catolic ("Spania franchistă condensată într-un internat de băieţi"), şi el a cunoscut Madridul tuturor libertăţilor, din anii "80, şi el a ajuns regizor: "am trăit în decorurile filmului, în peisajele şi ambianţele lui, dar nu în întîmplările lui". Singura "întîmplare" fundamentală comună, dacă se poate spune aşa, e opţiunea pentru homosexualitate. Noul Almodovar e mai întunecat, mai puţin ludic, mai descărcat de acea energie vitală a disperării, decît înainte. Dar rămîne Almodovar!

Pînă acum, în afară de Almodovar şi Tarantino, singurul regizor din competiţie care, - fie că-ţi place, fie că nu-ţi place - a venit cu forţa unui cinema atît de personal încît nu are nevoie de semnătură ca să-i recunoşti autorul e Emir Kusturica.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.