Socanta Isabella Rossellini

Eugenia Vodă, România Literară, 14 Iulie 1999
 

"Părintii mei sînt, vedeti dumnevoastră, mituri", scrie Isabella Rossellini, fiica lui Ingrid Bergman si a lui Roberto Rossellini, într-o carte de cvasimemorii, Ceva despre mine, care se citeste cu un amestec de stupoare si admiratie. Stupoare pentru că, printre rînduri, descifrezi o nemultumire surdă, o afectiune filială chinuită, acel tip de luciditate nemiloasă cu care un copil îsi poate privi părintii; un copil, paradoxal, total dependent, sentimental, de fantasmele părintilor.

Fără să ia în piept scara din dos a vietii de mit, fiica nu ezită să demitizeze tandru-sarcastic. Afli, de pildă, că splendida Ingrid Bergman avea un teribil simt practic si era o maniacă a ordinii: regula ei educatională de bază era "să nu iesi niciodată dintr-o cameră cu mîna goală" (în sensul că e oricînd un pahar de dus la bucătărie). Afli că deviza practicei Ingrid era "Esentialul, ca să fii fericit, e să fii sănătos si să ai memoria scurtă". Afli că, în interviuri, în ciuda suferintei pe care o provoca familiei, la întrebarea "Ce contează, pentru dvs. cel mai mult în viată?", răspundea, rosind, "Meseria". Afli că mama i-a dat fiicei un singur sfat în materie de artă dramatică: "Să nu faci nimic. Mai bine să nu joci nimic, decît să joci prost sau în contratimp. Se pot adăuga oricînd viori care să dea carne personajului" (si exemplul mamei e Cassablanca, în care, în gros-planul din cafenea, cînd îl revede, după ani de zile, pe Rick, si-a compus o expresie impasibilă, cu atît mai mult cu cît habar n-avea pe cine iubeste, de fapt-personajul; scenariul era, încă, în proces de rescriere!). Afli că lui Rossellini îi plăcea să zacă zile întregi, chiar săptămîni, în pat... Afli că divortul miturilor a avut la rădăcină "divergente artistice". Afli că, pe cînd fetita avea sase anisori, tata a plecat de acasă, într-unul din voiajurile lui fabuloase, din care s-a întors cu o doamnă indiană frumoasă, cu un punct rosu în frunte si cu un cadou: un frătior si o surioară! Afli că cei trei copii ai cuplului Rossellini-Bergman, - în vreme ce "miturile" trăiau în alte orase - au crescut singuri într-un apartament, cu o guvernantă, cu o serie de menajere care-si luau repede lumea-n cap si cu o multime de animale. "Să nu credeti că numeroasele divorturi din familia mea, homosexualitatea unora, pasiunile extramatrimoniale ale altora, proliferarea descendentilor răspînditi în lumea largă, m-au incitat să dispretuiesc traditiile si morala comună. De asta s-au ocupat animalele mele. Cînd ai trăit cu cîini, pisici, iepuri, păsări si porci, depravarea nu mai are nici un secret pentru tine" (si Isabella merge mai departe, scrie un capitol pe cît de amuzant pe atît de socant, despre destrăbălarea din lumea... insectelor, despre modul incestuos în care îsi duc viata albinele, despre perversiunile greierilor, despre obsesiile furnicilor, despre sexul melcilor s.a.m.d.!)

Afli, însă, cu admiratie, cum a reusit o fată care a abandonat, definitiv, scoala pe la 15 ani, să nu se lase zdrobită de statuile părintilor si, tenace, nonconformistă si norocoasă, să devină un manechin de succes ("15.000 de dolari pe zi, ca să defilezi cu o rochie pe tine!"), la 28 de ani, apoi "ambasadoare" a Casei Lancôme, de unde, în ciuda împotrivirii ei, a fost înlăturată după ce a depăsit 40 de ani, vîrstă matusalemică pentru un manechin. I s-a propus un divort amiabil, o retragere în plină glorie, dar ea a preferat umilinta adevărului sau adevărul umilintei si a preferat să protesteze si să-si lingă rănile în public. Este, în prezent, "o femeie liberă", mamă a doi copii (dintre care unul adoptat, un metis cu ochi albastri, care-si cunoaste si "mama adevărată"). A fost sotia lui Martin Scorsese si "muza" lui David Lynch, cu care a început prin a face Blue Velvet ("Rossellini, Scorsese si Lynch, iată Trinitatea mea!"). Cînd, pe neasteptate, s-a trezit părăsită de David Lynch, l-a sunat pe Scorsese. "David m-a părăsit", l-a anuntat. "Stiam", mi-a răspuns, spre surprinderea mea, pentru că nimeni nu aflase încă. "De unde stiai?" "De la televizor! La Cannes, cînd a primit Palme d'or pentru Sailor si Lule, te-a sărutat pe gură în fata ziaristilor. Or, voi ati fost mereu de o discretie totală... Dacă, după cinci ani de convietuire discretă, David vroia, dintr-odată, să arate lumii că te iubeste, însemna că are ceva de ascuns!" Concluzia autoarei, căzute în admiratia perspicacitătii unui bun regizor: "un bun regizor e cel care cunoaste resorturile profunde ale comportamentului uman"... Iată cîteva extrase dintr-o "lectură estivală":

ăTata e recunoscut ca părintele neorealismului. Cred că el a făcut, pentru cinema, ceva asemănător cu ceea ce au făcut, pentru fotografie, Henri Cartier-Bresson, Chim Seymour, George Rodgers si Robert Capa. Mama avea o imensă admiratie pentru Robert Capa. Nu, mai mult decît atît: îl iubea. Avusese o legătură cu el înainte de a-l întîlni pe tata. Atunci cînd a văzut pentru prima oară un film de-al tatălui meu, cred că mama a avut impresia că vede animîndu-se fotografiile lui Robert Capa. Să trăiască alături de tata, avea să însemne, pentru ea, sansa de a participa la ceva pentru care avea un respect infinit si care nu avea nimic de-a face cu cinematograful de la Hollywood. Autobiografia ei, scrisă cu Alan Burgess, începe cu aceste cuvinte: ăEa iesi în aerul rece al Bulevardului La Cienaga, de la Hollywood, ametită de filmul pe care tocmai îl văzuse. Privea neoanele strălucitoare, farurile masinilor care treceau si, strîngîndu-l de brat pe Petter, trăgîndu-l spre afisul filmului, îi spuse: "Trebuie să învătăm să pronuntăm corect numele regizorului. Dacă un om a putut să facă un asemenea film, el nu poate fi decît nemaipomenit"ă.

Am întrebat-o pe mama de ce si-a început cartea asa. Mi-a răspuns: "Roma, oras deschis mi-a schimbat viata, e evenimentul cel mai important al existentei mele."

Iată ce scrie mama, în carte, despre Roma, oras deschis: "Realismul si simplitatea erau răvăsitoare. Actorii nu jucau ca niste actori, nu vorbeau ca niste actori; imaginea alb-negru era cu umbre, în unele momente nu se vedea prea bine ce se întîmplă, în altele nu se auzea prea clar ce se spune, dar asa e si în viată..." Prudentă din fire, mama a asteptat filmul următor, Paisa. A iesit de la proiectie la fel de tulburată si a hotărît să-i scrie tatei ca să-i propună să lucreze cu el.

Părintii mei nu numai că au turnat cinci filme împreună, dar s-au si iubit si au avut trei copii (printre care eu). Au provocat unul dintre cele mai mari scandaluri ale secolului, care i-a marcat pe viată. Au fost condamnati la exil de către Hollywood, desigur neoficial; dar pînă si Senatul american s-a amestecat în poveste, declarînd: "Din cenusa lui Ingrid Bergman, se va naste un nou Hollywood". Iată de ce au ales să trăiască în Europa, unde am crescut eu.

Aveam 25 de ani cînd am pus pentru prima dată piciorul la Hollywood, si nici n-am apucat să intru bine în hotel, că receptionerul mi-a si spus: "Tatăl dumneavoastră te făcea să plătesti un bilet la film ca să-ti arate ceva ce poti să vezi pe gratis stînd acasă si doar deschizînd usa!"... Încă îi mai purta pică tatei pentru că a furat-o pe mama. Reactia lui m-a ajutat să înteleg iritarea unor oameni fată de filmele tatei.

De fapt, filmele tatei sînt atît de adevărate, încît esti tentat să crezi că nu e vorba de fictiune, ci de un documentar mai special. Cam asta a fost, de altfel, si părerea finantatorilor filmului Roma, oras deschis, care au refuzat să-l plătească pe tata: "Contractul stipulează un film, aici nu e film, e realitate! De ce n-ati făcut un film?" Tata a trebuit să-si asume cheltuielile filmului si să le rambursese, cale de cîtiva ani...

N-a fost singura lui neplăcere financiară. Cînd eram mici, se întîmpla foarte des să ne fie confiscate mobilele, în contul datoriilor tatei. Ne lăsau doar pe ce să dormim, doar saltelele; somierele si noptierele erau luate. Asta nu mă afecta cîtusi de putin. A trebuit să ajung adultă ca să înteleg că era ceva considerat rusinos. Eu am luat-o întotdeauna pur si simplu ca pe o problemă de rezolvat. De vreme ce mobilele tot erau destinate să dispară, le cumpăram mereu de la tîrgul de vechituri (rămas unul dintre locurile mele de shopping preferate). Totusi, aspectul dezonorant al situatiei noastre nu îmi scăpa în totalitate, pentru că am văzut-o pe mama plîngînd în momentul în care un portărel i-a ridicat pălăria de vrăjitoare pe care o purtase în Jeanne d'Arc, de Victor Fleming, în scena în care era condusă la rug de o multime dezlăntuită. Mama transformase pălăria în abajur, asa că intra în categoria mobilelor bune de confiscat: mobilele rusinoase.

Dincolo de toate, filmele tatei au revolutionat cinematograful. Sînt convinsă de asta. Nu cred că sînt orbită de dragostea filială. Tata detesta criticii si specialistii în cinema, nu suporta să-i audă decretînd si dezbătînd si analizînd stilul, stilul lui, pe care l-au etichetat drept neorealism. Dispretuia pe oricine acorda mai multă importantă formei decît continutului."Ca si cînd as începe prin a decide stilul în care o să fac viitorul film! Nu, încep prin a defini ceea ce vreau să spun si, doar după aceea, mă gîndesc la felul în care o voi spune. Continutul si bugetul hotărăsc stilul filmului meu, si nu invers".(...)

Artistilor nu le plac, bănuiesc, definitiile, pentru că văd în ele un fel de a impune legi si reguli care sfîrsesc invariabil prin a-i încadra într-un spatiu precis, în care se simt prizonieri.

Tata ne povestea de Comenius, care prin 1670, se plîngea de limitele limbajului verbal. "Ca să descrii un elefant unor oameni care n-au văzut în viata lor un elefant, trebuie să folosesti o cantitate incredibilă de cuvinte, care, oricum, nu vor fi exacte. Mare, gri, cu trompă, nu sînt decît indicatii vagi. Atît de vagi încît fiecare o să-si facă o idee diferită despre ce înseamnă un elefant, idee care n-o să aibă prea mult de-a face cu elefantul real. Pe cînd dacă arăti elefantul, toată lumea va întelege imediat despre ce e vorba. Cinema-ul face chiar asta: arată - oferă informatia cea mai completă. El învinge ignoranta!" exulta tata, cu ochii strălucind de entuziasm. "Descoperirile stiintifice din secolul nostru sînt capitale, asa cum a fost descoperirea focului în epoca primitivă. Multă lume crede că omul e motivat doar de două impulsuri, frica si dorinta. Eu le adaug si cunoasterea. Definesc omul ca o creatură care stă înăltată în două labe si care vrea să stea în pozitia asta cît mai mult posibil ca să afle ce se întîmplă departe"...

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.