Şi eu am fost în Deltă

Eugenia Vodă, România Literară, 1 Septembrie 2004
 

Cînd am aflat, anul trecut, că la capătul Deltei Dunării, la Sfântu Gheorghe, se preconizează un festival de film, ideea mi s-a părut, în cel mai bun caz, uşor excentrică. Nu vedeam cum ar putea, un asemenea eveniment, să scape de condiţia de tichie de mărgăritar, într-un climat cinematografic ca al nostru (viciat, se ştie, de atîtea nefuncţionalităţi). Ceea ce am descoperit acolo a contrazis, din fericire, logica elementară. Festivalul "Anonimul" (International Independent Film Festival) a reuşit, de la prima sa ediţie, să respire ca un festival european; el a avut o tentă de pitoresc (pe care a şi mizat), dar niciodată o tentă de provincialism. Iată cîteva extrase dintr-un posibil jurnal al unui membru al juriului, din care să reiasă, dacă nu altceva, cel puţin care a fost succesiunea evenimentelor, între zilele de marţi, 17 august, şi duminică, 22 august.

Marţi

Dimineaţa, în jurul orei 8, plecarea cu autocarul, de la sediul Fundaţiei "Anonimul", de pe Bulevardul Primăverii. Printre figurile familiare lumii cinematografice (actori, critici, regizori, scenarişti, operatori, televiziuni, "noi şi-ai noştri") se disting şi doi invitaţi speciali, Pleşu şi Patapievici. Invitaţii din străinătate sînt transportaţi separat, joncţiunea se va produce doar la Sfântu Gheorghe. Pe traseu, la oprirea într-o benzinărie, apare şi Mircea Dinescu, care a avut inspiraţia să vină cu maşina proprie. Inspiraţia - pentru că autocarul se balansează ca barca pe valuri; "autocarul e foarte înalt, şi drumul foarte prost, de asta se simte aşa balansul", explică şoferul; drumul e, într-adevăr, mizerabil, şi călătoria greu de suportat. După cinci ore cu autocarul, pînă la Mahmudia, urmează în jur de patru ore pe Dunăre; lumea se împarte în trei grupuri, care se îmbarcă, pe rînd, pentru Sfântu Gheorghe; călătorim cu un vaporaş rablagit, un fel de şlep sărăcăcios, pe care şuieră vîntul; se pare (cf. Andrei Pleşu) că semănăm cu un grup de emigranţi privind înfriguraţi în zare, spre America. La sosire, uitîndu-te spre mal, la caleştile şi căruţele cu cai şi căruţaşi costumaţi retro, ceva din atmosferă îţi aminteşte de filmul lui Pintilie, "O vară de neuitat". Convoiul pleacă, pe un drum de ţară plin de hîrtoape, spre "orăşelul Cinema", plasat dincolo de sat, pe malul Dunării. Acum plonjăm în plină utopie. După o călătorie zdruncinată, de circa zece ore, descoperi, ameţit de cap, "si dumnealui?, si dumneaei?", o enclavă de lux în mijlocul paraginii rurale-naturale. Complexul SF (pentru a cărui descriere temeinică ar trebui multe pagini), conţine patru minihoteluri pe două niveluri, plus mansarde, din lemn, acoperite cu stuf; interioarele de un farmec exotic, mobilierul din bambus, spaţiile sanitare de o curăţenie orbitoare, prosoapele albe cu sigla "Anonimului" pe ele� De la ferestre se vede Dunărea, la doi paşi de terase se vede un canal cu vegetaţie spectaculoasă, cu nuferi şi broscuţe, şi raţe şi gîşte� Totul e construit din lemn: şi cele două restaurante rotunde, cu un etaj, şi căsuţele lacustre, şi sălile de cinema (în număr de trei) cu alură occidentală, şi amfiteatrul pentru proiecţia în aer liber. Marţi seara, cînd acest spaţiu încă nu se umpluse de lume, m-am temut ca el să nu însemne o splendidă formă fără fond, un microclimat artificial, numai bun pentru o potemkiniadă cinematografică. Sau pentru un cine-carnaval de vacanţă, populat de "oameni de cultură şi odihnă", şi deservit de chelneri, cameriste şi bucătari aduşi la pachet, de la Bucureşti (sau de la Braşov). Dincolo de farmecul unei inaugurări în semiîntuneric, la lumina lumînărilor, cu invitaţii aşezaţi şi înfulecînd (peşte bun) la mesele răspîndite pe iarbă,dincolo de speech-urile lui Marcel Iureş (preşedintele festivalului) şi al lui Moritz de Hadeln (preşedintele juriului de lungmetraj), dincolo de cele trei ecrane pe care sînt proiectate imagini, şi care (idee regizorală!) se îndepărtează, lin, pe rînd, ca şi cînd ar pleca, plutind, pe ape, dincolo deci de şocul confortului şi al pitorescului - prima seară a avut ceva crispat, totul culminînd cu proiecţia la "Pădurea spînzuraţilor" (un Omagiu Liviu Ciulei), la care atmosfera a fost plină de stîngăcie şi nesărbătorească, în sală erau prea multe locuri goale şi nimeni nu a spus o vorbă despre faptul că erau prezenţi, în public, Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ.

Programul (lungmetraje de ficţiune, scurtmetraje şi documentare, trei secţiuni cu trei jurii) e unul incredibil de complex pentru un asemenea festival, practic de numai trei zile competitive; au fost aduse aici, la un festival plasat la capătul unui drum de acces atît de dificil, filme din 29 de ţări.

Miercuri

Două proiecţii dimineaţa, două după masă. Din fericire, începînd cu această zi, senzaţia omului invitat să vadă filme a fost aceea că asistă la un festival profesionist: logistica se dovedeşte ireproşabilă, comparabilă cu aceea a unui festival cu tradiţie. Apropo de tradiţie, pare un blestem pentru cinematografia românească să nu fi reuşit să aibă nici un festival longeviv; nici Mamaia de pe vremuri n-a rezistat, nici Costineştiul, nici vreun festival bucureştean naţional, nici măcar festivalul filmului studenţesc; în sistemul de stat, cînd se schimbă conducerea mustăriei, noii veniţi se simt obligaţi fie să distrugă prin lipsă de interes ceea ce a fost pînă la ei, fie să schimbe neapărat denumirea evenimentului, fie să-i schimbe locul, şi în orice caz să reia neapărat numărătoarea de la început! Să sperăm că în zona festivalurilor "independente", datorate unor iniţiative particulare, cum este şi "Anonimul", lucrurile vor sta altfel - pentru că seriozitatea şi credibilitatea unui festival se leagă foarte mult de puterea lui de a rezista în timp; longevitatea e cea care va face diferenţa dintre o ciupercă după ploaie, fie şi o ploaie de bani, şi un festival de prestigiu. Revenind la Sfântu Gheorghe, selecţia filmelor s-a dovedit inspirată, iar proiecţiile se desfăşoară la timp. E limpede că echipa organizatorică e de o foarte bună calitate, începînd cu Directorul festivalului, Miruna Berescu, secondată de Daria Pall (Secretar general) şi Arina Sturzoiu (Coordonator programe).

Catalogul festivalului e şi el conceput şi realizat la standarde internaţionale, mai puţin ideea ridicolă de a plasa la începutul lui, la loc de frunte, ca pe o mare victorie, figurile a cinci (5) "Invitaţi" cu majusculă (dacă invitaţii ar fi Bergman sau Antonioni, ar fi firesc să fie aşa; dar cînd citeşti că e vorba, de pildă, de Rona Hartner, poţi să ai o rezervă, şi să nu înţelegi care sînt criteriile, să nu înţelegi de ce nu figurează, atunci, printre invitaţii din catalog, şi alţi actori prezenţi la festival, care înseamnă mult mai mult pentru conştiinţa publicului românesc). La Festivalul de la Veneţia, de exemplu, catalogul include doar oamenii implicaţi direct în desfăşurarea lui, iar invitaţii sînt popularizaţi pe nişte foi trase la xerox. în acest sens, festivalul ar trebui, poate, să renunţe la departajarea "străini-români�. De pildă, un invitat ca De Hadeln, om care a condus, zeci de ani, festivaluri (Berlin, Locarno, Veneţia), s-a arătat mult mai interesat, decît de prezenţa unor "invitaţi străini", de prezenţa aici a unui tînăr regizor român, Tudor Giurgiu, despre care a auzit (în străinătate) că face un excelent festival de film la Cluj: "Unde e, cine mi-l prezintă şi mie pe acest jeune génie des festivals?"�Tot la capitolul "departajări", un alt aspect pe care festivalul ar trebui, în viitor, să-l ia în calcul cu mai multă atenţie, ar fi relaţia cu mediul (nu din unghi ecolgic, ci social). Un "cîrcotaş" al locului a numit tabăra bine păzită în care se desfăşoară festivalul, Oraşul interzis. Altcineva a propus, într-un discurs festiv, dărîmarea "Zidului" care înconjură totul! Sigur că nu e normal ca oricine, să zicem orice beţivan din sat, să aibă dreptul, oricînd, să năvălească la festival; dar satul nu trebuie să se simtă "ghetoizat", locuitorii nu trebuie să se uite de la distanţă sau de peste gard, cu jind sau cu ură, spre un loc din care să se simtă excluşi, ci ar trebui, cred, implicaţi efectiv în toată povestea. Mai ales că povestea în cauză le-ar putea face mult bine, în perspectivă (turism, comerţ, locuri de muncă etc.). începînd din a doua seară şi pînă la sfîrşitul festivalului, numărul spectatorilor veniţi la cinematograful în aer liber a fost tot mai mare, şi campingul ( pentru că există şi un camping) tot mai plin de corturi. în viitor, festivalul ar putea organiza aici şi tabere de creaţie şi simpozioane internaţionale cu tineri cineaşti. în principiu festivalul a şi fost conceput "pentru tinerii creatori independenţi", promite (în cuvîntul introductiv din caietul program) "omul cu banii" şi iniţiatorul evenimentului, Sorin Marin (Preşedintele Fundaţiei Anonimul). După a patra vizionare, avem prima şedinţă a juriului ( constatăm că ne înţelegem, deşi avem uneori gusturi foarte diferite). Pe lîngă De Hadeln, în juriu mai sînt Jean Rozat (director general al ARTE France), Stephen Gallagher (editor la "Filmmaker"), Eduardo Antin (directorul Festivalului de Film Independent de la Buenos Aires). Urmează cina: la douăzeci de minute (pe jos sau cu căruţa) de tabără, direct pe plajă, pe nisip, lîngă mare, berbec la grătar şi la proţap, la lumina făcliilor. O "cină barbară".

Joi

Dimineaţa, o plimbare pe Dunăre. Sîntem transbordaţi în bărci de pescari şi plimbaţi pe canale, spre insula Sahalin. La un moment dat trece, în sens invers, singur în barcă, un actor care, ne spune omul de la vîsle, şi-a cumpărat o casă şi a ales să trăiască aici foarte mult timp din an; pare un pescar al locului: e Ştefan Sileanu! Pe fundal de "Deltă mirifică", localnicul care vîsleşte la barca noastră (un tip între două vîrste, care, acum treizeci de ani, şi-a făcut armata la Bucureşti, şi "a urît Bucureştiul") ne povesteşte, cu năduf, în ce hal îşi duc viaţa, pe aici, şi cum, chiar dacă are balta peşte, ei n-au după ce bea apă. Riscînd să ne facă figură de nostalgic, omul zice că pe vremea lui Ceauşescu cineva se ocupa de maluri, îngrijea locul, cu nişte utilaje; acum nimeni nu mai are grijă, zic că utilajele alea s-au stricat, că nu mai sînt bune. Acum fiecare e numai pentru el. Dar cei mai mulţi nu pot să facă nimic pentru ei, pentru că sînt legaţi de mîini şi de picioare; cu ce să faci ceva, cînd n-ai para chioară, şi n-ai de unde să ai?

Am avut norocul să nimeresc într-o barcă nouă; alţii au nimerit în bărci vechi, în care pătrunde apa, şi toată excursia sînt ocupaţi să arunce apa afară din barcă, cu un făraş sau cu o sticlă de plastic tăiată la jumătate! După excursie, mă uit, în cameră, peste o monografie locală, cu date extrase din registrul stării civile; nişte tabele cu cifre, şi cu trei rubrici: naşteri, căsătorii, decese, începînd cu 1896. Momente de vîrf ale natalităţii au fost în 1916 (64 de copii născuţi aici), apoi în 1950 (86) şi în 1968 (60); începînd din 1979, scorul a fost, mereu, în defavoarea vieţii, ajungîndu-se, în anul 2000, la o situaţie fără precedent în tabel: în dreptul rubricii "naşteri", e trasă o liniuţă! Aici am putea cita o replică dintr-un film african muzical (şi vesel) văzut la Sfântu Gheorghe: "Singurul lucru sigur în ţara asta e moartea". în altă ordine de idei, ar fi extraordinar dacă un festival de film ar reuşi să salveze un loc şi nişte oameni. Pentru asta ar trebui să se mizeze nu pe principiul contrastului, ci pe principiul că totul se leagă cu totul; la modul ideal, turiştii străini veniţi în acest loc încîntător n-ar mai trebui să se mire (aşa cum i-am auzit acum) că grădinile sătenilor nu sînt destul de îngrijite (pourquoi?, oů est le jardinier?) sau că există, chiar lîngă gardul cetăţii filmului, o clădire mare şi urîtă, o cazarmă cu pereţii murdari şi cu o antenă uriaşă (sîntem în zonă de graniţă). Clădirea e cu totul dintr-un alt film. Dacă "străinul" aflat la masă, pe pajişte, ridică ochii de la paharul de şampanie (băuturile au fost la discreţie) spre cazarma mohorîtă, nu riscăm să-i stea caviarul în gît? Soluţia ar fi ca un scenograf să imagineze ceva, un panou trompe - l�oeil, sau o culoare veselă aruncată pe zidurile triste. Deocamdată, dincolo de contraste, festivalul a adus aici viaţă.

E ziua în care, din cauza excursiei, juriul n-a avut de văzut decît trei filme. Şi aşa e peste norma internaţională, care e de două filme pe zi, spune preşedintele juriului. A apărut, la nivelul juriului, şi o situaţie neprevăzută; pe genericul final al unui film din competiţie (israelianul "Alila", de Amos Gitai) s-a putut citi numele directorului de la ARTE, care e în juriu; pînă la urmă, după deliberări, soluţia a fost trecerea filmului în afara competiţiei, "din cauza unui conflict de interese". Noaptea, am constatat din nou un lucru care ţine de contraste: în aceste construcţii de performanţă, cu camere luxoase, executate impecabil, cu obloane fixate la milimetru, cu aer condiţionat şi cu decoraţie rafinată, se aude, prin pereţi şi prin podea şi prin plafon, absolut orice pas şi orice vorbă a vecinilor. Izolaţia fonică e inexistentă. Pentru a preîntîmpina situaţiile neplăcute, singura soluţie ar fi ca, la cazare, fiecare invitat să fie instruit să vorbească în şoaptă şi să umble în vîrful picioarelor - ceea ce ar putea fi şi o bună terapie pentru o lume prin definiţie destul de zgomotoasă, cum e lumea filmului.

Vineri

Două filme dimineaţa, două după-masa. Noaptea, în afară de concurs, "Coffee and cigarettes", de Jim Jarmusch, care a făcut mare succes anul trecut, la Veneţia. O suită de 11 scurtmetraje alb-negru, fără altă legătură între ele decît umorul inimitabil al regizorului şi faptul că, în toate, personajele stau de vorbă la o cafea şi la o ţigară. Un film care ar fi bun de studiat la şcoală, ca o lecţie de cinema, pentru fineţea şi fluiditatea decupajului, pe o situaţie de vorbărie statică. Jarmusch şi-a început filmul (de fapt filmele, pentru că ele au fost difuzate şi separat, unul din ele a primit chiar Palme d'or la Cannes, în 1993), acum 17 ani. Roberto Benigni avea 34 de ani cînd a filmat un episod, iar la data premierei avea 51! Printre altele, e fantastic un filmuleţ intitulat "Verişoarele", în care două tinere verişoare care nu s-au mai văzut de mult se întîlnesc în holul unui hotel şi stau cîteva minute de vorbă; una e o blondă sofisticată, plină de bani şi de succes, pîndită de uscare, alta e o brunetă cu părul lung, mai din topor în senzualitatea şi în sărăcia ei. Duelul actoricesc care confruntă cu subtilitate două lumi şi două tipuri de feminitate e susţinut de una şi aceeaşi actriţă, Cate Blanchet (dar asta o afli numai de pe genericul de sfîrşit, pentru că altfel e imposibil să-ţi dai seama la prima vizionare).

Sîmbătă

Dimineaţa, jurizarea. Fără mari tensiuni. Trofeul festivalului (10 000 USD) va pleca în Italia, acordat maestrului Marco Bellochio, pentru "Buongiorno, notte" (despre asasinarea lui Aldo Moro), film despre care am scris, pe larg, în septembrie anul trecut, în corespondenţa de la Mostra veneţiană. Premiul pentru regie (5000 USD) va pleca în Argentina, acordat unei tinere regizoare, Celina Murga, aflată la debut, pentru "Ana şi ceilalţi". Ana din titlu se întoarce, de la Buenos Aires în orăşelul natal şi îşi reîntîlneşte foştii colegi de liceu, cu excepţia singurului care ar fi interesat-o cu adevărat; Ana pleacă în căutarea lui. Filmul e o mică bijuterie a banalităţii, în stil Rohmer. Premiul pentru imagine (2500 USD) pleacă în Coreea de Sud, pentru imaginea (semnată Baek Dong-hyun), de o frumuseţe fastuoasă, a filmului "Primăvară, vară, toamnă, iarnă... şi primăvară", al lui Kim Ki-duk. Premiul pentru scenariu l-a cîştigat un regizor din Bosnia Herţegovina, Srdjan Vuletic, pentru "Summer in the Golden Valley" (în Sarajevo, o interferenţă de lumi: lumea adolescenţei, lumea superstiţiilor ancestrale, lumea interlopă, lumea istoriei contemporane). Premiul pentru cea mai bună actriţă i-a revenit nemţoaicei Brigitte Hobmeier, din "Identitate ucigaşă" de Sören Voigt (îndărătul unei aparente placidităţi şi a unei frumuseţi botticelliene, imaginea răvăşitoare a frustrării care conduce la crimă). Iar Premiul pentru cel mai bun actor (şi singurul premiu românesc) i-a revenit lui Marius Stănescu, care s-a detaşat spectaculos de pluton, în rolul taximetristului condamnat pentru o crimă pe care nu a comis-o, din "Examenul", de Titus Muntean.

Seara, pe scena festivităţii de premiere, în faţa amfiteatrului arhiplin, la secţiunea scurtmetraje a primit un Premiu special marele nostru Victor Rebengiuc, pentru generozitatea cu care a acceptat, de mai multe ori, să-şi înhame talentul la căruţa mai puţin spectaculoasă a scurtmetrajului. Noaptea, după un foc de artificii cum n-a mai văzut Sfântu Gheorghe, întorcîndu-ne la hotel, împreună cu Mariana Mihuţ şi Irina Nistor, am aflat, de la Victor Rebengiuc, vorbind de una de alta, prin bezna străpunsă timid de o lanternă, că pentru rolul din "Pădurea spînzuraţilor" n-a luat nici un premiu (premiul, în acel an, l-a luat altcineva, un coleg de teatru, pentru un film demult uitat!).

Duminică

La ora 9 dimineaţa, plecarea, valuri, valuri. Tocmai cînd ai început să te ataşezi de loc şi de ritmurile lui. Din nou vapor, autocar, balans, zece ore. La Bucureşti plouă cu găleata. Taximetristul ţine să-mi comunice că ştie de festival, întrucît "l-am văzut la televizor pe domnu' Dinescu cum scotea apa din barcă!"... Şi uite aşa, s-ar putea spune că, în conştiinţa "boborului", festivalul de la Sfântu Gheorghe a început să existe.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.