Selectia franceză

Eugenia Vodă, România Literară, 23 Iunie 1999
 

Abia după ce am văzut filmele franceze din rîvnita competitie a Cannes-ului, am înteles ce voia să spună Catherine Deneuve cînd, la întrebarea "Festivalul de la Cannes e o bună vitrină pentru un film?", a răspuns: "Pentru filmele si actorii francezi e o expunere foarte periculoasă, uneori dureroasă..."

E vorba, aici, de un orizont de asteptare exacerbat, e vorba de plasarea într-un context international care schimbă perspectivele si "minimalizează" obiectul, e vorba de o suprapunere critică, de cele mai multe ori cu efecte distrugătoare.

Dacă, în prima zi a festivalului, i-ai fi putut privi cu invidie pe cei trei tineri regizori alesi să reprezinte Franta în marea cursă, în ultima zi, după ce i-ai văzut trecuti prin colimatorul necrutător al Cannes-ului -, îi mai puteai privi doar cu milă: atît de tineri si deja... consumati? După un esec la Cannes, un regizor, orice ar face, rămîne multă vreme cu onoarea nereperată. Sigur că există esecuri si esecuri. Există chiar si esecuri glorioase, pur conjuncturale, care plasează, în fond, o operă, înaintea timpului ei (vezi "esecul" initial al Aventurii lui Antonioni, fluierate de public, la Cannes, neîntelese pentru o clipă)... S-o recunoastem: nici urmă de glorie în esecul tinerilor de acum. Nici urmă de amprentă specială. Privindu-le filmele, dacă n-ai sti de cine sînt făcute, ai crede că lupii tineri sînt bătrîniciosi si fără "ghiară"... Ca si nostalgia, tineretea nu mai e ce-a fost odată. În '99, festivalul a aniversat 40 de ani de la "1959, editia Celor 400 de lovituri". Competitia a respins, atunci, Hiroshima, mon amour, de Alain Resnais, cotat drept "cel mai îndrăznet si mai novator film al anului" ("ca să nu ofenseze diplomatia americană!"; ce vremuri!). În schimb, o bătălie istorică a fost cîstigată de Nouvelle Vague, prin alegerea lui François Truffaut în selectia oficială (e drept, si gratie "protectiei" lui André Malraux). Pentru că viata e un roman, trebuie stiut că, exact cu un an înainte, în '58, Truffaut, în postură de critic incendiar (al unei generatii incendiare), scria despre Cannes (după ce organizatorii îi refuzaseră acreditarea): "această manifestare, dispretuită de critici, si-a pierdut orice semnificatie artistică si comercială"... În anul următor, tocmai la această "manifestare", Truffaut, tînărul de 26 de ani aflat la primul lung-metraj, cîstigă Premiul de regie (la distantă de un vot de La Palme d'Or - azi uitatul Orfeu Negro, de Marcel Camus)... Tot în acel an, cinematografia franceză, afiliată pînă atunci unui minister al industriei si comertului, a fost trecută sub aripa ministerului culturii - mutatie interpretată ca o "recunoastere a filmului ca artă cu drepturi depline"... O cinematografie care - inclusiv în ordinea comertului -, avea să descopere, în scurt timp, cît de rentabilă poate deveni, la un moment dat, asa-numita "politică a autorilor"...

În lipsa unor mari autori cu filme reprezentative, selectia franceză a ultimilor ani a mizat pe "politica tinerilor". Au avut succes, la Cannes, în anii '90, un Kassovitz, un Zonca, un Poirier... Cine sînt cei trei tineri alesi în competitia '99?

Primul: Leos Carax (pseudonim; se aude si "s"-ul si "x"-ul!), născut în 1960, fost critic la "Cahiers du Cinéma", aflat la al patrulea film, autorul unuia dintre cele mai costisitoare dezastre din istoria filmului francez (Les amants du Pont Neuf, din 1991) care l-a costat cîtiva ani buni de stat pe tusă. Al doilea: Bruno Dumont, născut în '58, cu studii de filosofie, aflat la al doilea film. Al treilea: Jacques Maillot, născut în '62, cu studii de Stiinte politice, aflat la ora debutului. Primului îi place "pictura simbolistă", celui de-al doilea "pictura naivă", celui de-al treilea "fotografia" (ceea ce se si vede în filmele lor). Toti trei au venit cu filme lungi, de peste două ore, dar mai ales lungite, cu cîteva idei interesante, cu cîteva portiuni de cinema adevărat, dar toate sacrificate pe altarul aceluiasi gen: genul plicticos. Toti trei au reusit să intre în productie după aventuri financiare de strîngere a bugetului. Toti trei văd în cinema "o problemă personală", toti trei par să facă film în primul rînd pentru ei însisi si în ultimul rînd pentru ceilalti; (toti trei par să fie de acord: public, ce sinistru sună acest cuvînt!).

Filmul lui Carax, Pola X, e inspirat de un roman al lui Herman Melville, "Pierre ou les Ambiguités" (primele litere ale fiecărui cuvînt formează titlul filmului, altfel fără nici o legătură cu nimic, si în nici un caz cu Melville). Pola X e "povestea" unui tînăr - frumos, bogat, iubit, scriitor de succes - care alunecă în autodistrugere, anormalitate, mizerie, nebunie. Pe tot acest traseu mereu negru descoperi, pierdute, cîteva imagini de un lirism straniu, răvăsitor, contrastînd violent cu momente de un kitsch hotărît. Altfel, filmul nu duce lipsă de "puncte de atractie", mană cerească pentru difuzori: îl are în rolul principal pe fiul lui Gérard Depardieu, care nu e lipsit de talent; are si o secventă de amor incestuos, de "sex pe bune" (cum titra un critic, a doua zi după lansare), între un frate si o soră; o mai are si pe Catherine Deneuve goală, în cadă, sub privirile fiului (o relatie usor incestuoasă, si ea, dar, în fine, platonică)! La un moment dat, în film, auzi cum două personaje refugiate din Estul sălbatic (pe care comentatorii occidentali le-au perceput ca venind de undeva din Bosnia sau din Kosovo) îsi spun cîteva replici în româneste; am mai descoperit nu demult, cu jenă, într-un film francez plasat la Sarajevo, un general care îsi răcnea replicile în româneste! Probabil că la Paris e mai la îndemînă româna. Totul e să sune cît de cît exotic si să fie din Est. Restul e pedanterie excesivă. Marea artă nu se încurcă în măruntisuri...

Despre al doilea film, Umanitatea lui Bruno Dumont, un policier filosofic, greu digerabil, jucat de neprofesionisti, am scris cînd am comentat palmaresul Cannes-ului, (palmares în care filmul a intrat din ratiuni tinînd mai de grabă de psihanaliză decît de politichie).

Singurul film de debut din cele trei, Vietile noastre fericite, e povestea a sase tineri si a măruntelor lor supravietuiri, într-un banal cotidian aglomerat cu fapte si gesturi irelevante, în ordinea artei. Totusi, dintre cei trei muschetari ai editiei, Maillot pare cel mai bine consolidat, cel mai pregătit pentru o cursă lungă.

Văzînd cele trei filme lungi si lipsite de elan (numai ideea de a revedea da capo al fine vreunul dintre ele e greu de suportat!), s-ar putea deduce că e (oarece) criză de subiecte, criză de scenaristi, criză de foarfeci. Pînă si "Le Figaro" a fost obligat să recunoască, în ultima zi, că "cei trei n-au strălucit prin originalitate" si că "selectia franceză a fost posomorîtă". Cu o exceptie: cel de-al patrulea titlu "francez" al competitiei, Timpul regăsit, o calm-elegantă adaptare după Proust, datorată unui cineast chilian, de 58 de ani, fost consilier al lui Allende, Raoul Ruiz, care declară, cu un umor lucid: "Pentru un străin ca mine, Proust e science-fiction!"... Filmul, în conceptia regizorului, "are o dimensiune acvatică: personajele apar la suprafată, în prim-plan, apoi dispar, alunecă înapoi. În cinematograful curent, personajele sînt catalogate foarte clar: principale, secundare, episodice. Proust sugerează că ele se amestecă; jocurile cu timpul, înlăntuirile de flash-back-uri, aparitia si disparitia personajelor tin si de viziunea mea asupra cinema-ului... Si eu cred, ca si Proust, că arta e o viată mai intensă si mai esentială..."

Ruiz a făcut apel la actori foarte cunoscuti (în frunte cu John Malkowich si Catherine Deneuve) pentru că, de retinut, a văzut "în celebritatea lor, o dimensiune proustiană"...

Cîndva, Visconti a renuntat la un proiect avansat de ecranizare Proust, renuntare justificată de argumentul unui celebru estetician: "Literatura vorbeste la persoana întîi, cinematograful nu poate scăpa de persoana a treia!"... O imagine din această nouă "încercare de Proust" la persoana a treia: autorul o reîntîlneste pe Gilberte, acum bătrînă; la început nu o recunoaste, nu realizează cine e, apoi, într-o fractiune de secundă, fata brăzdată de riduri întinereste, bătrînica redevine, sub privirea proustiană, proaspăta Gilberte de odinioară. Pentru o dată, acest "efect special" nu mai pare pueril, ci iradiază o nostalgie sufocantă.

Apropo de nostalgie. Păcat că un film splendid, făcut tot sub culorile Frantei, de georgianul Iosseliani (Adio, păsune pentru vaci!) a fost prezentat în afara competitiei. Ar fi putut fi La Palme d'Or a editiei '99.

Si tot la capitolul nostalgie, iată două stiri din "Le Monde", pentru un fel de Cannes "pe un bloc de gheată": "Imelda, văduva dictatorului filipinez corupt Marcos, a regăsit cu emotie palatul prezidential pe care l-a părăsit în fugă în '89, ca să primească un premiu, cu ocazia sărbătorii mamelor"... (Ha, ha, nu?) Si a doua stire: "Draga mea sotie, arunc acest mesaj în mare, numai ca să văd dacă o să-l primesti într-o zi", scria, în 1914, Thomas Hughes, soldat neo-zeelandez, mort pe cîmpul de luptă. Steve Gowen, pescar britanic, a prins, de curînd, această sticlă, în plasele lui"...

O, cît de departe sînt cei trei tineri regizori de perfectiunea acestei simple stiri!

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.