Sarea pământului

Eugenia Vodă, Jurnalul Național, 22 Mai 2014
 

Bine a zis cine a zis - în orice caz un regizor rănit! - aici, la Cannes: "Cînd urci scara roşie, cobori în arenă!"

Iar în arena festivalului lucrurile se petrec uneori rapid şi haotic, în arenă arbitrii pot fi orbi, sau nedrepţi, sau manipulaţi, în arenă reputaţii solide pot fi jumulite fără milă, sau debutanţi sensibili pot fi traumatizaţi pe vecie. În arenă, acelaşi film poate entuziasma un critic şi-l poate dezgusta pe altul - vezi diferenţele spectaculoase de notare, la acelaşi film!

De pildă, în ceea ce mă priveşte, niciodată nu am reuşit să înţeleg entuziasmul unora pentru cinema-ul Fraţilor Dardenne (belgienii dublu laureaţi cu Palme d'or); e adevărat, mesajul e umanist, scriitura e plină de naturaleţe - dar cîtă lipsă de noutate, de risc, de anvergură! În noul lor film, pe care l-am văzut acum în competiţie, "Două zile şi o noapte", reţeta e aceeaşi, deşi, la rigoare, portretul pe care Marillon Cotillard îl face unei tinere depresive, pe cale să-şi piardă slujba, s-ar putea să-i aducă un premiu de interpretare. O femeie care, cale de un film, bate la uşile cîtorva colegi de serviciu ca să-i convingă să voteze că sunt de acord să renunţe la prima de 1000 de euro, pentru ca ea să nu mai fie dată afară - pentru că şeful aşa a hotărît: ori primele tăiate, ori un om concediat. O odisee - miniaturală - a umilinţei şi a solidarităţii, care sugerează, din nou, cîtă micime şi cîtă fragilitate morală ascunde, în genele ei, specia umană.

În aceeaşi ordine de idei, un candidat posibil la premiul de interpretare masculină ar fi Steve Carell (din "Foxcatcher", al americanului Bennett Miller), care joacă memorabil (cu un un nas "lipit" şi cu o fizionomie surprinzătoare), personajul unui miliardar filantrop şi paranoic, moştenitorul uneia dintre cele mai mari averi ale Americii, John du Pont - personaj care a existat în realitate, şi care şi-a sfîrşit zilele la puşcărie, după ce l-a împuşcat, "inexplicabil" (iar filmul încearcă să ofere o explicaţie), pe fratele campionului mondial de lupte, Marc Schultz. E de prisos să mai spun că, în notaţiile criticilor, pe o scară de la 1 la 5, unii l-au notat cu 1, alţii cu 5! Am optat pentru 3. Totuşi, nu e un film de palmares, după cum nu e nici celălalt american din competiţie, "The Homesman" de (şi cu) Tommy Lee Jones, un western plin de tristeţe şi de nebunie (la propriu), dar care n-ar fi exclus să fie pe placul juriului condus de Lady Jane... Nimic nu e exclus, la Cannes, dar asta e şi frumuseţea lucrurilor, pînă la urmă!

Am văzut, tot azi, la Un certain regard, un documentar al lui Wim Wenders (laureatul cu Palme d'or de acum fix 30 de ani, din '84, cu "Paris ,Texas"!), despre unul din marii fotografi ai lumii, brazilianul Sebastiao Salgado. Un artist al luminii, care, timp de zeci de ani, a cutreierat planeta şi "a văzut", în alb-negru, masacre, exoduri, nenorociri, din Africa pînă în Bosnia... Un fotograf care povesteşte cum i s-a întîmplat să-şi arunce aparatul la pămînt şi să plîngă, în faţa revelaţiei că "omul e un animal teribil, de o violenţă extremă". Dar ultimul album al lui Salgado iese din infern, şi omagiază frumuseţea pămîntului, acolo unde natura a fost salvată. Artistul însuşi, pe cele 600 de hectare pustiite, ale familiei, din Brazilia, a reuşit replantarea a peste două milioane de copaci! Filmul se cheamă "Sarea Pămîntului". Sarea Pămîntului rămîne Omul!

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.