Şabadabada, azi

Eugenia Vodă, România Literară, 10 Iulie 2002
 

În mai, la al 55-lea Cannes, Claude Lelouch a fost cel care, cu And Now... Ladies and Gentlemen, a închis festivalul. Acum 36 de ani, la prima lui participare în competiţie, cu Un bărbat şi o femeie, Lelouch cîştiga Palme d'or. Îşi aminteşte, azi, cineastul la 64 de ani: "Ieşeam de la Martinez cu Jean-Louis Trintignant şi ne îndreptam spre Carlton, unde se anunţau rezultatele. Am văzut un tip fugind pe stradă, trecînd în trombă pe lîngă noi şi urlînd: A cîştigat Lelouch! Ne-am oprit şi ne-am îmbrăţişat în stradă. Seara, la ceremonie, înainte de a fi strigat pe scenă, îl văd în culise pe Orson Welles, care băuse zdravăn. Aveam 28 de ani şi eram fericit că, în fine, puteam să-i spun cît de mult îl admir. M-am îndreptat spre el, dar el, luîndu-mă drept un vînător de autografe, mi-a întors spatele! Două secunde mai tîrziu, mi se înmînează Palme d'or: cînd mă întorc în culise, Welles mă ia în braţe şi mă strînge, să mă sufoce! Iată la ce serveşte o Palme d'or"...

În viaţă, ca şi în film, Lelouch ştie să povestească. "Cu riscul de a părea grandilocvent, am să spun că viaţa e filmul meu preferat. Trăiesc, mănînc, dorm, cu ideea că, în orice moment, aş putea recupera, în ficţiune, un gest, o frază, o întîmplare din viaţă." La întrebarea "Vă simţiţi mai mult reporter al realităţii, sau autor de pură ficţiune?", Lelouch a răspuns, fermecător, "Să zicem că sînt un autor căruia-i place să devină reporterul propriei ficţiuni"... Recunoaşte că îi plac poveştile pentru adulţi şi că îi plac actorii care au poveşti... Cum se întîmplă, "ficţionarul" pare să influenţeze realitatea din jurul lui: poveştile vin, singure şi cuminţi, spre cine le cheamă. De pildă, ideea ultimului film i-a venit lui Lelouch de la o asemenea poveste, care i s-a prezentat într-o bună zi la uşă. Secretara

l-a anunţat pe regizor că un englez, un anume domn Valentin aşteaptă în anticameră. "L-am primit pe acest necunoscut şi el mi-a întins un plic în care se aflau 50.000 de franci; în faţa uimirii mele, mi-a explicat că îmi furase suma asta, cu ani înainte, din casa de bani a societăţii de producţie. Atins, cu un an înainte, de o tumoră la creier, obligat să se opereze, cu 10% şanse de supravieţuire, Mr. Valentin, înainte de a intra în sala de operaţie, şi-a jurat că, dacă scapă, o să le dea banii înapoi tuturor celor pe care i-a jefuit, cale de o viaţă. Mai ales că avea de unde: între timp acei bani, bine plasaţi, făcuseră pui... I-am dat înapoi banii, spunîndu-i că-i cumpăr subiectul! Mi-am spus că toţi avem ceva de dat înapoi, şi că e o metaforă extraordinară pentru un film. Îmi plac escrocii de genul ăsta: sînt oameni capabili să-şi asume nişte riscuri. Şi eu sînt un jucător, m-am născut jucător. Tinereţea e arta de a-ţi asuma riscuri. Atîta timp cît o să mai risc, n-o să mă simt bătrîn. Ce admir cel mai mult, pe lumea asta, e curajul. Curajul e, după mine, virtutea principală. În plus, curajul e unul dintre lucrurile cele mai fotogenice la un bărbat"...

Pe lîngă curaj, Lelouch se declară fascinat de dragoste. "Structural, sînt un mefient. Aşa am crescut. Singurul moment cînd ies din mefienţa mea e atunci cînd mă îndrăgostesc. Dragostea e ca o vacanţă a mefienţei mele. Mă fascinează poveştile de dragoste şi-mi place să le urmăresc ca pe nişte policier-uri; un bărbat şi o femeie: cine va trăda primul, ce se va întîmpla mai departe?"

Aşadar, în '66, Palme d'or. În '67, Lelouch e membru în Juriu (Palme d'or a fost Blow up, al lui Antonioni). În zbuciumatul mai '68, Truffaut, Polanski, Godard l-au delegat pe Lelouch să-l anunţe pe Favre Le Bret (pe atunci delegatul general al festivalului) că festivalul se întrerupe: "Nu vă spun ce a fost la gura lui, m-a făcut în toate felurile, m-a făcut trădător, Iuda, mi-a spus că fără festival n-aş fi existat"... Un moment mai coşmaresc n-avea să fie decît în '74, cînd filmul meu Toute une vie a fost fluierat copios, din cauza unei scene în care spuneam că Mao e un ticălos de acelaşi calibru cu Stalin. Am trecut drept reacţionar! Dar, de cînd am fost pentru un reportaj în URSS, în '57, am înţeles cît de inacceptabil e comunismul".

În '57, la Moscova, Lelouch a avut nu numai revelaţia adevăratei feţe a comunismului, dar şi revelaţia regiei de film.

"M-am nimerit pe platou, cînd Kalatozov filma Zboară cocorii. Cînd am văzut felul în care lucra, am înţeles că aparatul de filmat putea fi utilizat în aşa fel încît să-i permită spectatorului să devină actor, să trăiască filmul în acelaşi timp cu interpreţii. Din clipa aceea mi-am dorit să scriu şi eu cu camera... De altfel, aparatul de filmat m-a urmărit încă din ziua naşterii mele, cînd tata a cumpărat un mic Kodak ca să filmeze evenimentul, şi deci, probabil, primul lucru pe care l-am zărit, venind pe lume, a fost camera de filmat. Cîţiva ani mai tîrziu, în timpul Ocupaţiei, mama mă ascundea într-o sală de cinema; mă încredinţa unei plasatoare dimineaţa şi mă recupera seara; peste zi, vedeam de cinci-şase ori acelaşi film... Pentru mine, cinematograful e ca o muncă de explorare. Cînd plec la drum, există un scenariu scris pe hîrtie, dar filmul, în final, nu-i va semăna prea mult. Aud, uneori, cîte un regizor spunînd: "Mi-a ieşit exact ca în scenariu". Pentru mine, în clipa aceea, e clar că a eşuat. Un regizor bun e cel care sublimează scenariul, cel care face derizorie pagina scrisă. De aceea nu lucrez niciodată după romane sau după scenarii scrise de alţii: autorii ar fi prea furioşi. Aş fi incapabil să le respect textul... Scriitura cinematografică se află în perpetuă evoluţie, se schimbă cam la fiecare zece ani, în funcţie de noile tehnici. Încă sîntem departe de scriitura perfectă. Cinematograful nu are decît o sută de ani; literatura, la o sută de ani, nu era nimic. Eu fac, deci, cercetare..."

Care sînt fricile unui cineast care virează totul în roz (pal, nu bombon) şi în variaţiuni de "şabadabada", ca Lelouch? "Mi-e frică de suferinţă. În schimb, nu mi-e frică de moarte, pentru că eu cred că viaţa e un vis din care moartea ne trezeşte... Nu-mi plac filmele care se termină bine, nici cele care se termină rău. Îmi plac finalurile care lasă o speranţă. Aş vrea să se poată spune despre mine, mai tîrziu: ştia să filmeze speranţa".

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.