Revansa DaKino

Eugenia Vodă, România Literară, 17 Noiembrie 1999
 

Acum un an, chiar ăn această pagină, am scris despre festivalul DaKINO, asa cum apărea el "ăn oglinda TVR", ăntr-o serie de transmisii egale cu o revoltătoare vănzoleală anticulturală. Peste un an, surpriză: am primit o invitatie ăn juriul international al recentei editii (a 9-a). După ce, căteva editii la rănd, la România literară n-a sosit nici o singură invitatie la DaKINO, această invitatie ăn juriu mai ăntăi m-a amuzat: iată, conform traditiei autohtone, "ănjuri, deci existi!" ăn ceea ce mă priveste, n-am interpretat asa invitatia ăn juriu, nici ca o chemare ăn Piata Endependenti. Dimpotrivă, am privit cu o usoară invidie admirativă capacitatea organizatorilor (ăn frunte cu fondatorul festivalului, Dan Chisu) de a-si depăsi reactia subiectivă, ăn mod natural de antipatie, si de a invita, pe acel cineva care "a criticat", să privească lucrurile din alt unghi. Ceea ce s-a si ăntămplat.

Din perspectiva "juratului", vreme de sase zile, DaKINO a fost un clopot de sticlă ăn care nu mai ăncăpea nimic altceva decăt filmul. O "masină de vizionat", ăntr-un spatiu care, dacă ar fi renovat si reamenajat, ar fi cu adevărat competitiv - Palatul National al Copiilor, fost al pionierilor (deocamdată, betoanele sănt ănghetate, sălile sănt reci; cănd a intrat acolo, primul gest al lui Vittorio Taviani a fost să se zgribulească de frig!). Am văzut, ăn sectiunea scurt-metrajelor de fictiune, peste 60 de filme din lumea largă (cu preponderentă francofonă). Selectia "de fictiune" a fost una foarte bună. Zeci de filme s-au dovedit interesante si "de retinut", chiar dacă palmaresul nu avea să le retină. Orice selectie ănseamnă renuntare: de bună seamă că fiecare jurat a avut "filmele lui", la care, pănă la urmă, a trebuit să renunte.

Am renuntat, de pildă, la Pămăntul făgăduit (ăntr-un salon de spital, ăntr-un pat, un bărbat firav scrie ăntr-un jurnal: are 50 de ani, e medic si tocmai se pregăteste să moară; constată că "nu e chiar asa de greu să mori. E mai greu să trăiesti decăt să mori..."). Am renuntat la Babalon (desen animat; de la o masă, dintr-o bucătărie, un copil priveste afară, pe fereastră, si priveste, lăngă el, spectacolul grotesc al adultilor din cameră; la fiecare posibil icnet de greată la ceea ce vede, capul copilasului creste, se rotunjeste ca un balon care se umflă de exasperare; balonul o să-l smulgă din scaun, ca o nacelă, si o să-l ăndrepte, plutind, spre fereastra pe unde se poate evada...) Am renuntat si la Quo vadis, o pilulă de animatie inteligentă a lui Horatiu Mălăele (o idee-grafică: să-i spunem "lupta talentului cu sinele, pentru ămplinire, si cu "exteriorul" pentru supravietuire; sub o linie-plafon, peste care face naveta o umbră amenintătoare, o crisalidă se chinuie, se chinuie din greu să ajungă fluture; cănd fluturele va fi mai frumos si mai gata să-si ia zborul, umbra ăl ănghite...). Am renuntat si la Negrul (un scriitor celebru - plin de bani, onoruri, premii - are, de fapt, un condeier anonim, plătit, care scrie cu talent si cu trudă, ăn locul lui, ăntr-o cămărută obscură; prestatorul de servicii literare se ănteapă la un deget si degetul i se ănnegreste; apoi i se ănnegreste toată măna, apoi si fata; pe măsură ce scrie, cu febrilitate, cartea altuia, devine ceea ce si este: negru...Un film căruia i s-ar fi potrivit, poate, un "premiu Eugen Barbu"!). Am renuntat si la Fanii (o comedie neagră despre cosmarul popularitătii televizistice), am renuntat la multe alte titluri ăn favoarea celor sapte care au rămas, pănă la urmă, ăn palmares. Animo-acid (de Guillaume Bréaud, Franta), Marele Premiu: o fată drăgută, plină de haz (să retinem un nume: Ludivine Sagnier, mentiunea pentru interpretare feminină) scapă ultimul metro si ajunge să se joace de-a "Vrăjitorul din Oz" cu un necunoscut. ăn 35 de minute, regizorul face un tur de fortă, o montare si o demontare de registre contrastante, de la banalul cotidian la euforia fantastică, de la fantastic la terifiant, de la terifiant ănapoi, la cotidian, la apa lui linistită, care ascunde atătea alte lumi, pe care ne e frică să le descoperim...

Premiul pentru regie a fost cucerit de un absolvent al UATC-ului, Hanno Höfer, pentru Dincolo. ăntr-un sat de granită, o nevastă cicălitoare (Coca Bloos) ăsi trimite, cu forta, bărbatul, un grăsan bonom (Nicolae Oprită), la bisnită, "dincolo" - dincolo, peste granită, dar omul va ajunge la celălalt "dincolo", pe lumea cealaltă. Grotescul mărunt al fiecărei zile se ciocneste - scurt, mortal! - cu misterul fatalitătii tragice. De multă vreme un film românesc, fie el si scurt, nu ne-a transmis cu atăta pregnantă faptul că autorul lui are, cu adevărat, talent. Hanno Höfer, ăn conditii normale, ar trebui obligat să debuteze, neăntărziat, ăn lungmetraj; dar cum noi nu trăim ăn conditii normale...

Premiul pentru scenariu i-a revenit unui film fără nici o vorbă: My country (sărbesc), de Milos Radovic. O comedie mută, la o barieră, pe un drum de tară, ăntr-un cămp. Succesiunea gagurilor si crescendo-ul catastrofelor sănt nu numai de un umor strălucitor, dar definesc, ăntr-adevăr, "tara mea" (tara lor): reactii brutale, totale, definitive; violenta dementială, născută din mai nimic...

Au mai fost premiate si Maaz (Franta) pentru o imagine de basm, la propriu si la figurat; Măncare pentru spirit (SUA), o satiră a mecanismului prejudecătilor, care ne guvernează ca niste reflexe neconditionate (film selectat anul trecut si ăn competitia Cannes-ului); si Un băiat mare (Israel), o incursiune de mare finete ăn hătisurile adolescentei, cea plină de farmec si de traume; si Picnic (Franta), cu doi ăndrăgostiti ăntr-o barcă, pe lac, legănati ăn plină idilă, pănă cănd un somn urias se prinde ăn undită; barca se zgăltăie, totul se dă peste cap, idila degenerează ăntr-un carusel de gesturi neasteptate, culminănd cu cel al gingasei fete blonde, care - crezănd că pestele i-a ănghitit cătelusul! - ănsfacă o umbrelă si pocneste, cu sete, cu nebunie, cu sălbăticie, sub privirile stupefiate ale amorezului, somnul imens care se zvărcoleste pe fundul bărcii!

...Unele filme scurte durează, practic, mai putin decăt durează ca să le povestesti. Uneori, dacă ti-a căzut pixul, pănă te apleci să-l ridici, filmul s-a si terminat! Ca un fel de "haiku" cinematografic. Unul din filme chiar ăncerca să ilustreze, plastic, căteva haiku-uri. Scenariul se reducea la atăt: "Toată lumea doarme./Nimic ăntre lună si mine"...Alteori, un "scurt" poate părea interminabil. Cert e că scurtmetrajul e un gen cu o combustie internă specială si cu un destin, din multe puncte de vedere, ingrat: pentru regizor el reprezintă, de multe ori, doar un surogat sau un exercitiu ăn vederea filmului lung; efortul, inclusiv de productie, de a face un scurtmetraj, e considerabil (uneori genericul cu "multumiri" e mai lung decăt filmul); apoi difuzarea scurtmetrajelor e, prin natura lucrurilor, oarecum "confidentială", sortită să nu ajungă, decăt extrem de rar, la inima marelui public. Păcat că, si la DaKINO, filmele au fost văzute doar de juriu si de spectatorii (tineri) prezenti ăn sală; asa-numitul public de specialisti - critici, cronicari, cineasti - a fost cvasiabsent. ăn locul unor reportaje conjuncturale, mult mai convingătoare ar fi difuzarea integrală, pe un canal de televiziune, a celor mai bune filme din festival. Acest pachet international de scurtmetraje de calitate rămăne lucrul cel mai pretios oferit de DaKINO.

A existat si un alt public, interesat cu predilectie de "evenimentele paralele" ale festivalului(seara filmului francez, ceh, italian, sau seara teatrului "Nottara", unde, la invitatia juratului Vlad Rădescu, s-au văzut "Costumele" entuziasmantului Dan Puric). Cătiva oameni tineri si foarte eficienti (o echipă condusă de directorul executiv al DaKINO, Traian Radu), ăntr-un cadru pitoresc (ca să intri la birourile fundatiei, trebuie să treci mai ăntăi printr-un... restaurant chinezesc!), au reusit să pună ăn miscare angrenajul complicat al unui festival, desi ar fi avut toate motivele, financiar vorbind, să nu reusească. Am numărat, ăn caietul program, 39 de sponsori! (caietul program are o grafică impecabilă si o copertă inspirată). Pe viitor, ar fi binevenit, ănsă, un plus de rigoare si de informatie ăn fisele de prezentare ale filmelor; cine sănt, de fapt, autorii? Ce au studiat? Ce au mai făcut? Căti ani au? Cine sănt actorii? Nu aflăm nimic.)

După proiectii, ăn fiecare noapte, urma un program - facultativ - de restaurante, cocteiluri, receptii. Judecănd după efervescenta traseuluii monden, s-ar zice că lucrurile, ăn România, sănt pe drumul cel bun. Doar că, exact ăn zilele DaKINO, pe bulevard treceau manifestantii, studentii scandau "Scoateti banii!", si toată lumea discuta despre căldura care nu se dă sau despre căt costă o gigacalorie. Nu e o metaforă ieftină, e o realitate: România e o tară de "lumi paralele" din ce ăn ce mai depărtate - pe căt de depărtat poate fi un

somon fumé de o gigacalorie! (ămi place acest cuvănt, desi nu stiu exact ce ănseamnă).

Editia a 9-a DaKINO va rămăne ăn memoria cinefilă si prin invitatii ei speciali: Kusturica (la ănceput) si Vittorio Taviani (la sfărsit). Plus un compozitor celebru, Nicola Piovani. De retinut căteva din obsesiile lui Taviani, reexprimate la Bucuresti: "Problema fundamentală, ăn Europa, e că nu reusim să vedem filme europene, pentru că totul e ocupat de americani (...) Nici eu nici fratele meu nu am ănteles, pănă acum, de ce facem film ămpreună. Poate pentru că două nevroze fac, ămpreună, una singură"...

În ultima seară a festivalului, la cocteilul de la Premiera, privindu-i pe Taviani si pe Piovani, strecurăndu-se, ca acasă, prin aglomeratia de lux si prin zumzetul poliglot -, trebuia să recunosti că imaginea putea fi de la absolut orice festival occidental.

Pentru sase zile, DaKINO a fost ăn Europa.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.