Restanţe şi invazii

Eugenia Vodă, România Literară, 7 Aprilie 2004
 

Dacă scurtmetrajul e pe cale să devină soluţia de supravieţuire a unei cinematografii, atunci ar trebui luată în calcul şi problema difuzării. Cu alte cuvinte, degeaba se fac şi se vor face nişte filme scurte viabile, dacă ele nu vor fi văzute decît în diverse cadre restrînse sau specializate. Nu cronicarii ar trebui să vadă, în primul rînd, scurtmetrajele, ci marele public. O strategie culturală naţională ar trebui, poate, să impună proiectarea cîte unui film românesc scurt înainte de fiecare lungmetraj, în sălile de pe tot cuprinsul patriei, şi nu doar la festivaluri sau la “acţiuni de profil”; apoi, aşa cum legislaţia prevede, pentru televiziuni, o anumită pondere a filmului european faţă de cel american, ar trebui creată o breşă pentru difuzarea sistematică, de către televiziuni (eventual sub genericul Little Brother!), a scurtmetrajelor autohtone (cu atît mai mult cu cît ele sînt produse, în bună parte, din bani publici, via “sprijinul CNC”). Cîtă vreme scurtmetrajele noastre nu vor intra cu adevărat în conştiinţa publicului, ele vor rămîne, pentru regizori, mai degrabă un exerciţiu formal şi o supapă de supravieţuire în suc propriu decît un real mod de a exista cinematografic.

Bunăoară, cine a văzut filmuleţul de 9 minute – Boborul? El ar avea, teoretic, toate datele ca să declanşeze o veritabilă polemică naţională! Pornind de la nenea Iancu şi de la Republica de la Ploieşti, un cineast, cunoscutul Radu Igazsag (care, mai nou, şi-a mai adăugat un nume, deci semnează Radu Vasile Igazsag ! e o glumă sau e doar “o scurtă nebunie”?) compune un pamflet post-modernist pe tema “Ah, sînt sublime momentele cînd un popor martir sfarmă tirania!”. Radu Igazsag semnează regia, scenariul şi grafica, secondat de Vivi Drăgan Vasile, operator şi producător (Fundaţia Arte Vizuale). Numai cineva familiarizat cu tehnicile filmului de animaţie poate înţelege cu adevărat ce desfăşurare de forţe şi de inventivitate presupune un filmuleţ ca Boborul; jocul actorilor (în rolul principal, Victor Rebengiuc, admirabil în generozitatea cu care se livrează şi proiectelor “mici”, nu numai celor mari) se îmbină cu desenul animat, decorul real face corp comun cu “decorul imaginar”, umorul de extracţie caragialiană e topit în retorta textualistă, plină de “clins d’oeils”-uri: în jurul celor 15 ore de uragan al libertăţii, sfîşiate de reacţiune, în august 1870, la Ploieşti, cineastul de la începutul mileniului trei vine cu un întreg bagaj (al amărăciunilor şi al decepţiilor lui istorice), bagaj din care ies, fulgurant, Lenin, Che Guevara, Ionesco, steagul roşu cu gaură la mijloc, afişul cu “Scrisoarea pierdută” a lui Ciulei, Casa Poporului şi multe altele... Viva la Revolucion!... Rezultatul (al demersului regizoral, nu al revoluţiilor!) li se poate părea, unora, încîntător şi sofisticat, iar altora oarecum pueril sau simplist. Depinde dacă guşti sau nu genul, dacă genul “te prinde sau nu te prinde”. În ceea ce mă priveşte, mărturisesc că nu îl gust. Ceea ce nu mă împiedică să recunosc risipa de imaginaţie şi de efort a “boborului” care a realizat Boborul. De asemenea, nu pot fi de acord (şi nu mă pot amuza cîtuşi de puţin) privind înşiruirea de date istorice propusă explicit de regizor, într-o imagine: vedem, pe ecran, înşirate pe verticală, următorii ani: 1848, apoi 1870, deci republica de la Ploieşti, apoi 1917, 1956, 1989! Oricît de dezamăgit ai fi de “revoluţie”, şi pe bună dreptate, nu ştiu dacă poate sta în picioare o comparaţie între momentul ploieştean (scufundat în alcool şi în retorică fără victime) şi momentul 1956 (stropit cu sînge şi redus la tăcere). Şi nici cu 1848, şi nici cu 1917, şi nici cu 1989. Dar poate mă înşel. Poate, cînd nu guşti genul, fandacsia-i gata...

Am mai văzut, tot în pachetul “sprijinit de CNC”, un film de 39 de minute, care ar fi meritat să fie un lungmetraj de debut: Visul lui Liviu, de Corneliu Porumboiu. Liviu e “un tînăr al zilelor noastre”, condamnat la sărăcie, bişniţă şi promiscuitate, un tînăr care, “din cînd în cînd”, se gîndeşte că “putea să nu se nască”, şi care, “încet încet”, simte că începe să nu-i mai pese de nimic. Din modul în care ştie să creeze atmosfera (amintindu-l pe Kusturica, la începuturile lui), din modul în care se vede că ştie să stimuleze creativitatea actorilor (să cităm doar primele nume ale distribuţiei: Dragoş Bucur şi Luiza Cocora), din modul în care ştie să-şi susţină discursul, în şi prin imagine (de reţinut un nume: Marius Panduru, operatorul care semnează imaginea şi camera), se vede cu ochiul liber că tînărul regizor are, pur şi simplu, talent. Îi mai lipseşte, probabil, un producător autentic, care să ştie ce să-i ceară, care să-l perie (de excesele şi de stîngăciile care îşi mai arată, uneori, colţii) şi care să-l lanseze pe piaţă, ca pe un artist realmente competitiv. Atîta timp cît personajul producătorului adevărat nu-şi va face apariţia în peisaj (el fiind înlocuit, la noi, cu improvizaţii sau surogate), căruţa filmului românesc nu are şanse să ajungă prea departe.

O voce regizorală specială, judecînd după scurtmetrajul Apartamentul, ar putea deveni debutantul Constantin Popescu. Lucru rar pentru un începător (dar şi pentru un avansat!), regizorul are forţa de a arunca absolut toate vorbele peste bord şi de a povesti totul numai prin imagine. Un bărbat are şi nevasta şi amanta în acelaşi bloc, la etaje diferite, şi, într-o dimineaţă, chiaun, încurcă uşile! Cu un umor fin, dublat de inteligenţa observaţiei, regizorul compune un fel de poem al mediocrităţii trăirii, al vieţii reduse la un ritual banal, dar de un absurd cosmic.

Pentru că, oricît aţi vrea, scurtmetraje nu puteţi vedea în oraş, vom încheia prin a vă recomanda un lungmetraj, şi încă unul multipremiat la scară internaţională, Invaziile barbare, al canadianului Denys Arcand. Un film “de văzut neapărat” şi la care vom reveni neapărat.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.