Răzbunarea lui Coppola

Eugenia Vodă, Jurnalul Naţional, 16 Mai 2009
 

corespondenţă specială de la Cannes Vă place Aznavour? Ei bine, Aznavour, legenda vie prezentă la Cannes, a folosit prilejul ca să spună câteva lucruri interesante şi dure, fără nici o legătură cu desenul animat pe care îl reprezintă în festival...

Am aflat că el, cel care a părăsit şcoala la vârsta de 10 ani şi care e acum un octogenar mândru de condiţia lui de autodidact, a fost numit, acum câteva zile, ambasadorul Armeniei în Elveţia: "Cea de-a doua ţară a mea are nevoie de imaginea mea, aceea a unui artist capabil să arunce punţi între popoare care se ignoră sau, şi mai rău, se urăsc. Cauza pentru care lupt şi pe care o apăr visceral e recunoaşterea genocidului asupra armenilor. Statutul de ambasador o să-mi facă şi mai oficială bătălia...". Bineînţeles că Aznavour nu va fi niciodată un diplomat, ci va rămâne pururi un artist. Deci, Aznavour nediplomatul, după ce, la alegerea lui Obama şi-a manifestat public entuziasmul, acum se declară dezamăgit şi explică de ce: "Chirac, la vremea lui, şi-a asumat riscul de a-şi atrage antipatia opiniei publice turce, recunoscând, în numele Franţei, genocidul. Obama a promis că, odată ajuns la Casa Albă, va face la fel. Vă daţi seama cât de mare a fost dezamăgirea mea aflând că a dat înapoi. Sunt decepţionat, dar nu mirat. America se gândeşte întotdeauna mai întâi la ea; şi la ceilalţi după, dacă mai are timp... Iar acum are mai mult de câştigat menajând Turcia decât făcând din datoria memoriei un imperativ categoric. Trist, nu?" ... Pentru un discurs de proaspăt ambasador, cum vi se pare?

Şi Isabelle Huppert, întrebată cum vede diplomaţia ine­rentă condiţiei de preşedintă a juriului, a răspuns că respinge ideea de diplomaţie, "nu suntem la Ministerul Aface­rilor Externe, suntem la un festival de cinema!"...

Dar de câtă diplomaţie e nevoie şi la un festival de cinema! De câtă diplomaţie au nevoie selecţionerii ca să nu supere lumea, ca să refuze cu eleganţă, pentru că nu îi poţi accepta pe toţi într-o competiţie de 20 de locuri. Şi uneori, în ciuda oricărei diplomaţii, tot iese prost! Bunăoară, în cazul lui Francis Ford Coppola.

Coppola s-a supărat pe festival, şi o spune de câte ori are ocazia. Pentru că ultimul lui film, "Tetro", n-a fost acceptat în competiţie. Coppola s-a simţit ofensat că i s-a propus, în schimb, o proiecţie specială, de gală, oarecum omagială, pe care, de altfel, a refuzat-o. Pentru că nu de omagii avea nevoie Francis Ford Coppola, ci de participarea la cursă, ca un artist viu! "Voiam să fiu în competiţie nu pentru că aş fi celebru, ci pentru că filmul meu e interesant. Pentru Almo­dovar sau Lars von Trier cum se găseşte loc de fiecare dată? Pentru mine de ce nu?" Trecând peste tonul acestei revolte de copil mare, trebuie să recunosc că mister Coppola are dreptatea lui. Întrebat cum răspunde acuzelor lui Coppola, selecţionerul, delegatul general al festivalului, Thierry Fremaux, zice, ca o probă a dipomaţiei amintite: "Nu comentez în nici un fel. Îl respect prea mult pe Francis, care e un prieten... Dar e amuzant că cei care îmi reproşează că nu-i prezint filmul în competiţie sunt aceiaşi care susţin că selecţia prezintă prea mulţi cineaşti cunoscuţi!"... Are şi monsieur Fremaux dreptate...

Coppola a câştigat de două ori Palme d'or (în '74 pentru "Conversaţia" şi în '79 pentru "Apocalypse now"). S-a ruinat în '82, şi, timp de zece ani, şi-a plătit datoria de 30 de mili­oa­ne de dolari, acceptând să facă "filme de comandă" şi ocupându-se de vinuri, timp în care Talentul cu majusculă

se pare că l-a părăsit. Dar Coppola declară că şi-a regăsit, acum încrederea în sine şi pofta de a face cinema. Proba se cheamă "Tetro".

Am văzut filmul în deschiderea "secţiunii paralele" şi in­de­pendente, care e "Quinzaine des realisateurs", într-o sală la câteva sute de metri de Palatul festivalului şi, da, Coppola a reuşit! Filmul este, în orice caz, peste nivelul primelor do­uă titluri ale competiţiei oficiale, unul chinez şi unul co­re­ean. "Tetro" e numele personajului principal (jucat de Vincent Gallo, mai asemănător decât oricând cu Dragoş Pâslaru, de pe vremea "Secvenţelor" lui Tatos),  un tânăr scriitor ta­lentat şi nebun, distrus de figura paternă, un muzician genial, dar de un egoism monstruos. Un adolescent new-yorkez pleacă peste mări şi ţări să-şi regăsească fratele, iar când îl găseşte descoperă că fratele îi e, de fapt, tată. Povestea "telenovelistică" devine un captivant film de autor, un fel de "operă bufă", paradoxal dickensiană, de actualitate şi retro, plină de umor, exotism şi ciudăţenii, ciudăţenia maximă fiind un festival de teatru în... Patagonia! Portretistica plină de substanţă, imaginea, alb-negru, cu întoarcerile în timp color, relevă un talent excepţional, şi un nume românesc pe generic: Mihai Mălaimare jr. Am mai văzut un nume românesc pe genericul acestui film turnat la Buenos Aires: production manager Adriana Rotaru. Bravo bravissimo!  

"E filmul meu cel mai personal şi cel mai autobiografic", spune Coppola. E povestea unei familii de artişti, povestea talentului realizat şi nerealizat, povestea rivalităţii cuibărite în cele mai strânse legături de sânge... Văzând filmul, înţelegi ce a vrut să spună Coppola pe scenă, înainte de proiecţie, când şi-a dedicat opera tuturor părinţilor artişti, care, când copiii vin şi le spun că vor şi ei să devină artişti, sunt capabili să răspundă: "Foarte bine, pentru că nu e viaţă mai frumoasă decât viaţa de artist".

La sfârşitul proiecţiei a fost un triumf, aplauzele trebuie să se fi auzit până la Palat...

Dacă e adevărat ce se spune, că succesul e cea mai bună răzbunare, Coppola s-a răzbunat din plin.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.