PROVOCATORUL J.L.G.

Eugenia Vodă, România Literară, 16 Iunie 2004
 

Jean-Luc Godard e ceea ce se înţelege printr-un clasic în viaţă; un nume şi o operă intrate în istoria filmului. La Cannes, cîteva dimineţi la rînd, înaintea filmului din competiţie, sala plină cu critici, din Grand Théâtre Lumičre, putea urmări o secvenţă dintr-un vechi Godard, "ŕ bout de souffle", ca o probă a prospeţimii nealterate a Nouvelle Vague-ului. Acum, la ediţia 2004 a festivalului, Jean-Luc Godard a fost prezent, în afara competiţiei, cu un nou film, "Notre musique". Un poem ŕ la Godard, o îmbinare de ficţiune şi documentar pe lungimea de undă a unui eseu cinematografic despre "muzica noastră", muzica secolului, despre omul în istorie şi istoria în om. Filmul e compus din trei părţi: Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. "Infernul" durează şapte-opt minute, şi amalgamează, fără o ordine cronologică în montaj, fără comentariu, pe muzică de pian, imagini de război, imagini ale cruzimii şi distrugerii, oameni în derivă, exoduri, avioane, tancuri, nave de război, împuşcături, execuţii, peisaje devastate, oraşe distruse. "Purgatoriul" " în jur de o oră " e filmat într-un "oraş martir", în zilele noastre, cu ocazia întîlnirii Europene a Cărţii. "O vizită la podul Mostar, aflat în reconstrucţie, simbolizează " spune autorul " schimbul dintre vinovăţie şi iertare". în fine, "Paradisul", în jur de zece minute, e imaginea unei femei care " după ce şi-a asumat un sacrificiu " îşi găseşte pacea pe malul lacului Leman.GODARD va fi, mai mult decît oricînd, un personaj central în cultura Franţei, într-un proiect grandios, la care lucrează acum, "Collages de France", care se va desfăşura între octombrie 2005 şi iunie 2006, la Centrul Pompidou.Timp de nouă luni, Godard va întîlni acolo scriitori, filozofi, oameni de ştiinţă, artişti, şi va discuta cu ei despre lumea modernă; întîlnirile vor fi împînzite de imagini "expuse" de cineast, imagini ale actualităţii "satelito-televizistice", dar şi imagini de arhivă, ale secolului trecut (adică XX). O confruntare între trecut şi prezent, memorie şi uitare, în care cineastul vrea să fie "mai profund decît filozoful"...

Godard are 73 de ani, pe care îi poartă cu sprinteneală şi indiferenţă; fumează în neştire, începînd cu ora nouă dimineaţa, şi se poartă ca şi cînd a rămas ceea ce a fost mereu: un nonconfomist, un artist liber, un om care, cu vocea lui slabă, cu tonul lui uşor cîntat, monocord, cu frazele lui lăsate în suspensie, spune ce-i trece prin cap, oricît de incomod sau de provocator ar suna "muzica lui"... De pildă, în momentul în care, la Cannes, de Ziua Europei, 25 de miniştri ai Culturii din ţările Uniunii Europene au urcat scara roşie a Palatului şi s-au întrunit să discute, printre altele, despre condiţia cineastului european, despre formarea lui în şcoli de cinema europene, Godard, ca un veritabil trouble-fęte ce este, a comentat astfel: "Să creezi un cineast european? E ca şi cînd l-am crea pe Frankenstein! Mi se pare aberant, nu înţeleg ce înseamnă să creezi cineaşti europeni! Asta îmi aduce aminte de epoca în care se propunea crearea supraomului!" (şi nouă ne aduce aminte de "crearea omului nou"...) Apoi, după cîteva "amabilităţi" la adresa lui Viviane Reding, comisarul european pentru Cultură, Godard a conchis: "Globalizarea a omorît cinematograful. Trăim azi totalitarismul televiziunii, cu spikeriţe cărora nici măcar nu li se mai văd picioarele... Şi, mai nou, odată cu invazia de suport numeric, nu mai ştim nici măcar ce e, practic, cinematograful!"

Godard acceptă să treacă drept un provocator, dar nu drept un spirit înăcrit; dimpotrivă, odată cu vîrsta, susţine el, a cîştigat în seninătate " iar ultimul lui film " văzut de Cahiers du Cinéma ca "mai puţin disperat decît precedentele" ", e o probă în acest sens. De ce a ales Sarajevo, pentru filmul lui? Pentru că "atunci cînd războiul se sfîrşeşte şi reporterii nu mai vin, de vreme ce nu mai pot găsi răniţi şi foamete, atunci începe purgatoriul. Purgatoriul e o metaforă a vieţii".

Altfel, zice cineastul senin, "nu-mi place cuvîntul cineast, şi nici cuvîntul cinema! Detest cuvîntul Ťrealizatorť; la limită, accept metteur en scčne, dar asta se potriveşte mai bine teatrului. Ziceţi c-aş fi poet? N-aş spune; nu există cuvînt care să exprime ce sînt. Asta e. în adîncul meu, sînt un palestinian, sau un evreu, cineva care caută altceva". Ce caută la Cannes? Iubeşte Cannes-ul? "Sper doar că prezenţa mea aici o să-i facă un pic mai multă publicitate filmului meu". Pentru că, se ştie, lumea nu se prea înghesuie să vadă un film de Godard. Chiar şi printre critici, fanii sînt destul de puţini.

Rar o îmbinare atît de personală de umor negru şi de melancolie, ca la Godard: "Oricum, oricît de rău ar merge lucrurile, n-am motive să mă sinucid. La limită, aş fi pictor... Dar cineaştii nu se sinucid"... (în paranteză fie spus, Godard a avut, totuşi, o tentativă de sinucidere, în anii "60 " "am făcut-o ca să mi se dea atenţie" ", după care tatăl lui " medic, prieten cu Paul Valéry, care-l medita la latină pe Jean-Luc " l-a internat pentru o vreme într-un azil psihiatric, experienţă care nu s-a mai repetat de atunci).

Intermitenţii care au tulburat cu protestele lor recentul Cannes au făcut din "mitul Godard" un fel de spirit tutelar al mişcării lor. (Nu Godard a fost acela care, spînzurat de cortina sălii de proiecţie, în mai '68, a cerut oprirea festivalului?) Dar maestrul nu se lasă revendicat de nimeni. Cel mult, la conferinţa lui de presă, îl lasă pe un intermitent să-şi povestească viaţa şi necazurile în zece minute! Altfel, nu ia poziţie şi nu se pronunţă vis-ŕ-vis de revendicările intermitenţilor, pentru că nu stăpîneşte subiectul " Godard fiind cetăţean elveţian (născut la Paris), depinzînd deci de sistemul elveţian, care e "foarte diferit". Godard îşi plăteşte impozitele în Elveţia, dar domiciliază în Franţa; "am balansat întotdeauna între Franţa şi Elveţia".

Jean-Luc Godard rămîne, printre altele, ceea ce a (mai) fost: un critic. Care foarfecă fără menajamente pe oricine. Cinema-ul lui Kusturica nu-i place. Chiar şi filmul american de autor i se pare neinteresant. Gus van Sant, premiantul cu Palme d"Or de anul trecut, cu "Elefant", i se pare un fel de "sub-Antonioni; trebuie să fi gîndit-cîntărit-observat mult, ca să ajungi, ca Antonioni, să faci să se simtă pe un ecran ce vrei să spui; cinema-ul lui Van Sant e ticsit de intenţii, dar se opreşte la ele". Cît despre premiantul cu Palme d"Or din 2004, Michael Moore, cu documentarul lui anti-Bush, Godard susţine că "indirect l-a ajutat pe Bush, într-un mod foarte pervers, de care regizorul nu e conştient; Bush e mai puţin idiot decît pare, iar Michael Moore nu e atît de inteligent pe cît se crede". Nici cinematograful lui Tarantino nu scapă de blîndul tir godardian: "Nici Tarantino nu merge pînă la capăt. Nu se serveşte de camera de filmat ca să privească, plin de curiozitate, eroina sau decorul. Eu, dacă filmez faţa prietenei mele, o fac sperînd să descopăr ceva ce nici ea nici eu nu văzusem"... Despre omul Tarantino zice că e un tip foarte gentil, care are calităţi, dar care "n-a făcut decît patru filme. Eu, 104. Aici e toată diferenţa". Dar ce părere are de ultimul Rohmer, vechiul lui tovarăş de "Nouvelle Vague"? "Ei bine, nu!...De fapt, să ştiţi, dacă ai făcut două, trei filme bune la viaţa ta, nu e rău deloc"...

Godard le-a făcut.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.