Plasa de prins fluturi

Eugenia Vodă, România Literară, 9 Iunie 1999
 

Există, în fiecare an, cîteva Cannes-uri paralele. Există Cannes-ul monden, cu defilarea carnavalescă de pe scara cu covor rosu a Palatului, cu obligatoriile lui extravagante nocturne, cu dineuri de gală - fie si în hangare dezafectate, cu orchestre algeriene, cu rochia purtată de Lady Di în Coreea de Sud, vîndută la licitatie, în scopuri caritabile, Cannes-ul langustelor sacrificate -, Cannes-ul Mercedes-ului si L'Oréal-ului pomeniti mai des decît fratii Lumière. Există Cannes-ul financiar, furnicarul din subsolul Palatului, Tîrgul unde se vînd si se cumpără sute de filme. Există Cannes-ul mediatic - produsul corespondentelor, imaginilor si stirilor agentiilor de presă, care creează o anumită "idee de Cannes" (după Jocurile Olimpice, festivalul e cel mai mediatizat eveniment de pe glob). Există si Cannes-ul chibitilor, al cinefililor puri - duri - disperati - resemnati care stau ore în sir în stradă repetînd propozitia: "o invitatie în plus?". Există si Cannes-ul criticilor de film, Cannes-ul salahorilor fericiti care, de dimineata (8.30, ora primei proiectii) si pînă noaptea umplu sălile si, în ciuda tuturor evidentelor, nu încetează să spere că, totusi, miracolul se va produce - miracolul cinematografului adevărat, singurul care justifică toate celelalte Cannes-uri.

Pentru competitia ultimei editii cu prefixul 19 (a 52-a), Gilles Jacob a văzut 1000 de filme din care a ales 22. De la competitia celui mai prestigios festival de film, toată lumea asteaptă marea cu sarea. Or, sfîrsitul de secol nu e deloc glorios, (nici) cinematografic vorbind. Cineastii de azi nu mai cred că pot schimba lumea cu filmele lor, ba mai mult, nu mai cred că pot schimba nici cinematograful. E un sfîrsit de secol obosit: ce-a fost de inventat s-a inventat, ce-a fost de spus s-a spus, ce-a fost de văzut s-a văzut. O perfidă stare de j'ai vu tous les films s-a insinuat, parcă, în subconstientul editiei. E adevărat că prea multe filme au fost doar corecte, doar normale, doar de interes regional.

Printre cele 1000 de filme, selectionerul mărturisea că a căutat să descopere cel putin un film despre războiul din Golf, dar, ciudat, din 1000 de filme nici măcar unul singur n-a fost de război... Si, de fapt, "niciodată un film n-a oprit un război"... În schimb, de multe ori un război a oprit si filme si festivaluri. Chiar si prima editie a Cannes-ului, în septembrie '39, avîndu-l ca presedinte de juriu pe Louis Lumière, s-a amînat pe motiv de război. Toată lumea si-ar fi dorit ca editia 1999 să fie ca o cădere de cortină magnifică. N-a fost să fie.

Editia s-a încheiat cu unul dintre cele mai contestate palmaresuri din istoria Cannes-ului. Juriul - condus de un cineast excentric, cu gusturi bizare, canadianul David Cronenberg -, probabil obosit de atîtea filme si ros de nehotărîre, s-a agătat, ca de un colac de salvare, de ultimul film programat în competitie, Rosetta, al fratilor (belgieni) Luc si Jean Pierre Dardenne. Am convingerea că, dacă Rosetta ar fi fost programat în prima zi a festivalului, si nu în ultima, ar fi fost uitat de jurati. Dar asa, el a fost perceput ca o gură de aer proaspăt si ca o solutie de iesire din încurcătură.

Rosetta, - o fată cu un aer agresiv, de sălbăticiune încoltită - locuieste într-o rulotă, într-un camping, într-o sărăcie de Ev Mediu altoit pe societatea de consum; are o mamă alcoolică; e mereu dată afară din slujbe mizere, si îsi doreste cu o ardoare nebună să găsească de lucru; să aibă "o viată normală"; pentru o slujbă e în stare să facă moarte de om, pentru o slujbă îsi trădează singurul prieten. O mostră (izbutită) de cinema social, umanist, cu fortă documentară, de influentă neorealistă. Un film "mic" si "cinstit", dar nicidecum o culme a cinematografului de autor. Sigur că, premiind cu Palme d'Or acest film marginal despre o marginală, juriul a vrut să transmită un mesaj clar: iată, la sfîrsit de secol, cînd cinematograful s-a super-hipertehnologizat, noi pledăm pentru filmul de calitate, făcut cu mijloace modeste, si care nu e interesat de războiul stelelor ci de realitatea din imediata apropiere.

Circula o glumă printre festivalisti: de fiecare dată cînd un film avea ceva mai "obsedat", mai morbid, mai exhibitionist, se spunea: "are tot ce-i trebuie ca să-i placă lui Cronenberg". Si asa s-a si întîmplat. Al doilea premiu ca importantă (Marele Premiu - Cannes '99) a fost acordat, spre stupefactia generală, unei caricaturi a filmului de artă: L'Humanité, de Bruno Dumont, tînăr regizor (n. 1958) francez, aflat la al doilea film.

Personajul principal e un politist de provincie, bătut în cap, care anchetează o crimă, cu o lentoare sadică. Omul nostru vorbeste lent si sacadat, ca un robot defect; dacă atipesti la începutul unui cadru, cînd te trezesti el tot nu s-a terminat. Un fals film politist cu pretentii de parabolă filosofică, si presărat cu scene "de sex" de o urîtenie si de o gratuitate care-l fac "interzis sub 18 ani". Cînd nu contemplă cum face amor o vecină, anchetatorul îsi îmbrătisează libidinos diversi interlocutori pe care-i vede pentru prima oară în viata lui, si îi sărută pe gură ("e vorba de sărutul christic", explică regizorul). Melanjul de cretinism si pretiozitate l-a fascinat, probabil, pe Cronenberg. Dar, după festival, în interviurile unor jurati se ghiceste jena. De pildă, juratul italian, Maurizio Nichetti, recunoaste că, dacă ar avea un cinematograf, n-ar proiecta un film ca Umanitatea. Atunci? Declarînd cîstigătoare două asemenea filme, care îsi vor găsi cu greu difuzori si spectatori, juriul Cannes'99 a adîncit si mai mult prăpastia dintre asa-zisul "cinema de autor" si public. Este, oare, autenticul cinema de autor, ceva ce te-ai jena să proiectezi în propriul cinematograf? Rar s-a putut vedea, în presa internatională, o asemenea coeziune ca în jurul ideii de ratare a palmaresului-Cronenberg.

Cel mai tare au revoltat premiile de interpretare, care au tinut să rebifeze aceleasi titluri: Rosetta si Umanitatea. Într-un festival cu atîtia actori divini, au fost premiati niste neprofesionisti. Dacă fata din Rosetta, Emilie Dequenne, e, la cei 18 ani, o posibilă viitoare actrită, interpretii din Umanitate nu au si nici nu vor avea nici în clin nici în mînecă cu această artă. La conferinta de presă nivelul lor a fost incredibil de scăzut. Dacă n-ar fi fost atît de penibil, ar fi fost, poate, înduiosător, să vezi premianta apărînd stirbă si explicînd că, înainte de film, a fost muncitoare în domeniul legumelor congelate. Sau să vezi premiantul privind în gol si exprimîndu-se cu dificultate - bietul om n-a făcut compozitie, el chiar este, clinic vorbind, debil mintal ("un manechin autist", cum l-a definit un confrate). După premiere, Jeff Goldblum, actorul american din juriu, s-a declarat surprins: el n-a stiut că e vorba de o boală, a crezut că e interpretare... Întrebare retorică: are dreptul un jurat să nu stie un asemenea lucru? Si are dreptul un palmares să expedieze în neant mari creatii actoricesti ca să premieze - iertare! - un cretin care se joacă pe el însusi? Se pot găsi si alte forme de solidaritate cu defavorizatii sortii decît artificializarea unui palmares cinematografic.

Există si un conformism al nonconformismului, si o frondă care frizează lipsa de fair-play. Pentru că nici unul dintre jurati nu si-ar putea dori vreodată să fie judecat de un juriu ca acela din care a făcut parte; cu un asemenea juriu, ar mai fi primit jurata Holly Hunter vreun premiu de interpretare? Cu sigurantă, nu.

Chiar dacă acelasi Juriu a refuzat să-i dea Cezarului ce-i al Cezarului, Pedro Almodovar rămîne cîstigătorul moral al Cannes-ului '99. Maestrul spaniol - prezent pentru prima dată la Cannes, cu al 13-lea titlu al filmografiei lui, Totul despre mama -, a reunit succesul de critică cu succesul de public si ar fi meritat, din plin, consacrarea unei Palme d'Or (si nu doar un consolator "Premiu de regie"). Titlul e o parafrază la titlul celebrului film al lui Mankiewicz, Totul despre Eva. În genericul final, regizorul îsi dedică filmul unor Bette Davis, Gena Rowlands, Romy Schneider, "tuturor actritelor care au jucat actrite, si mamei mele" (o mamă care, de altfel, nici nu i-a văzut filmul, o femeie simplă din La Mancha, tărîmul lui Don Quijote, pe care nu l-a părăsit niciodată. "Am în cap imaginea mamei spălîndu-l încet, într-un vas, pe picioare, pe tata. Am văzut întotdeauna în asta un abuz al căsătoriei. Totusi, ea le spăla cu gratie si veselie, ca rufele la rîu", îsi aminteste, zîmbitor, Almodovar, regizor fascinat de "complexitatea si superioritatea femeilor")... Filmul e jucat de o echipă de actrite extraordinare (de la Marisa Paredes, actrita fetis a lui Almodovar, pînă la Penelope Cruz, cea mai în vogă tînără actrită a Spaniei). Iată cum si-a rezumat subiectul însusi regizorul-scenarist: ăDupă moartea, într-un accident, a fiului ei, Estaban, Manuela citeste în jurnalul lui: "Astăzi mama mi-a arătat o fotografie, din care era ruptă jumătate; am senzatia că e jumătatea care îi lipseste vietii mele". Manuela nu i-a spus niciodată lui Estaban cine era tatăl lui: e greu să-i explici unui adolescent că tatăl lui are sîni mai mari decît mama si că răspunde la numele de Lola. Acum, tăcerea îi apasă constiinta ca o crimă. Hotărăste să plece la Barcelona în căutarea Lolei, ca să-i spună că au avut un fiu si că e mort"... Plonjăm într-o lume exotică si viu colorată, cu travestiti, prostituate, bolnavi de SIDA, cu feluriti dependenti si felurite dependente, o lume bolnavă, dezaxată, deochiată, dar care degajă o generozitate, o naturalete, o bucurie de a trăi - coplesitoare. Dintr-o poveste barocă, de un "telenovelism" flamboaiant (Manuela!), Almodovar face un film plin de rafinament cultural, în care cinema-ul, teatrul si viata se întrepătrund, se conditionează, se confundă... Spaniolii i-au găsit un nume acestui amalgam de melodramă veselă si de comedie tristă: almodramă. Rădăcinile almodramei trebuie căutate în marea melodramă latino-americană (asimilată, acum, de filmul european, la un nivel superior) si în modul în care au conceput "cinema-ul sentimentelor" un Kieslowski si un Lars Von Trier, în Breaking the Waves...

Scăzînd grotescul din seara de premiere, scăzînd si portiunile de plictiseală din competitie, rămînem cu o editie din care n-au lipsit momentele privilegiate. De pildă, Lectia de cinema a festivalului, sustinută, în '99, de un domn, calm, cald, distins, care are trac atunci cînd vorbeste despre tineretea lui pariziană: Theo Agelopoulos. Un tînăr grec, emigrant fără un ban în buzunar, rupe bilete la Cinemateca franceză, unde vede zeci de filme japoneze fără subtitluri; după un an de regie, la IDHEC, se prezintă la examen si desenează, cu un aer arogant, pe tablă, un cerc. "Ce-i asta?", întreabă profesorul. "Un panoramic de 360.", răspunde studentul. "Du-te să vinzi geniu în Grecia!", îi spune profesorul si-l dă afară din facultate... Cu Bertolucci, cu Oshima, cu Godard, "aveam sentimentul unei generatii, sentimentul că noi o să revolutionăm cinematograful"... Angelopoulos nu poate să uite un răspuns al lui Antonioni la întrebarea "Cum v-a venit ideea Strigătului? - Privind un perete alb!". "Zidul alb e momentul privilegiat, momentul în care ideea tîsneste"...

În aceeasi ordine sentimentală se asează filmul lui Werner Herzog - Dusmanul meu intim - un documentar despre dragostea-ură dintre un regizor si un actor de geniu - Klaus Kinski -, dar nebun, zguduit, în "infernul creatiei", de apocaliptice accese de furie. În amintirea lui Herzog - si a noastră, de acum înainte -, agitatul si violentul Kinski va rămîne asa cum apare într-o pauză de filmare: în soare, cu un surîs concentrat, jucîndu-se, ca într-un balet misterios, cu un fluture care nu-i dă pace... O imagine a artistului în căutarea artei lui, fragilă ca un fluture sau ca o părere, sau ca o umbră pe un zid alb?

Pe afisul festivalului, două siluete plutesc chagallian peste planeta noastră albastră, echipate cu cîte o plasă de prins fluturi sau stele. În ciuda tuturor evolutiilor si "retehnologizărilor", cinema-ul rămîne tot o plasă de prins fluturi.

Ce mai "prind" maestrii? Telegrafic, iată cu ce au venit în competitie regizorii cei mai cotati: chinezul Chen Kaige (fost Palme d'Or) Împăratul si asasinul, o superproductie istorică greoaie si cuminte despre formarea statului unitar chinez, acum vreo 2300 de ani. Americanul Jim Jarmusch (n. 1953, aflat la al 8-lea lung-metraj) a venit cu un fermecător film de gangsteri, un joc cu tentă post-modernistă, Ghost Dog, Calea Samuraiului, înrudit cu Pulp Fiction (juratii americani l-au respins, pe motiv că "ridiculizează violenta, ceea ce reprezintă, într-o tară a violentei cotidiene, un pericol!"; în acest caz ar trebui eliminată o întreagă felie din istoria cinematografului!). Japonezul Takeshi Kitano - printre altele, mare vedetă de televiziune în Japonia -, a venit cu Kikujiro, un fel de Vrăjitor din Oz, cuceritor modernizat si niponizat. Canadianul-armean Atom Egoyan a venit cu un film de groază, hitchkockian cu personalitate, despre un ucigas în serie, jucat cu o gentilete feroce de Bob Hoskins. Italianul Marco Bellocchio a venit cu o ecranizare Pirandello (prea) clasică, Doica. De remarcat că majoritatea filmelor din festival, fără a fi, în sensul strict, "ecranizări", au avut ca punct de plecare "garantia de stabilitate" a unei cărti. Mexicanul Arturo Ripstein a venit cu o admirabilă ecranizare Márquez, Colonelului nu-i scrie nimeni. Portughezul Manoel de Oliveira nici nu mai contează cu ce a venit, important e că, la cei 91 de ani, a reusit să fie prezent (cu Scrisoarea, o "actualizare" originală a Printesei de Clèves). Interesant e pe ce căi au evoluat doi maestri "iconoclasti": David Lynch si Peter Greenaway. Lynch a părăsit calea Twin Peaks, Wild at Heart si a luat-o în sens invers, în directia unui traditionalism sănătos, împins la extrem (Poveste adevărată, un road-movie cumpănit si sfătos, despre un bătrîn care, ca să-si viziteze fratele bolnav, străbate 700 km, pe soselele americane, conducînd o masinută de tuns iarba!). Peter Greenaway si-a propus să fellinizeze epatant, în Opt femei si jumătate (un tată si un fiu, miliardari elvetieni, îsi populează castelul cu "fantasme sexuale", opt femei importate din Orient (si jumătate: un travestit handicapat); din păcate, odată echipa completă, Greenaway pare să nu mai stie ce să facă cu ea, drept care regizorul însusi citează un proverb englez: "o femeie frumoasă e bună doar ca să sperii pestii cu ea, cînd cade în apă..."). În loc să socheze, acest Greenaway e, pînă la urmă, de o excentricitate conventională... Ca să se înteleagă nivelul la care s-au plasat lucrurile, cităm dialogul dintre un ziarist si Greenaway: "Un fiu care se strecoară, gol, în patul tatălui lui, ca să-l consoleze, e ceva incestuos?, - Nu, e echivoc. Nu stiu ce fac ei acolo. Nu o arăt."

Nikita Mihalkov a venit cu o superproductie romantică, Bărbierul din Siberia (coperta de deschidere, hors concours), vorbit 70% în engleză, cu concesii vizibile, cvasi-hollywoodiene, făcute "filmului de public". S-ar putea deduce că Mihalkov vrea să învingă America cu armele ei. Deocamdată operatiunea a reusit în Rusia, unde Bărbierul a avut încasări mai mari decît Titanic. Gurile rele au spus, la festival, că Mihalkov, visîndu-se un soi de Reagan slav, ar fi făcut filmul numai ca să-l joace pe tar! Mihalkov neagă că l-ar interesa altceva decît "puterea asupra filmelor" lui, si recunoaste că, făcînd această poveste de dragoste dintre un rus si o americancă, la sfîrsitul secolului trecut, a vrut să-si ajute compatriotii "să-si depăsească umilinta, să descopere demnitatea si grandoarea pierdute ale vechii Rusii"... (vezi, în acest sens, secventa eroică, în care cadetii depun jurămîntul tarului...) Cît despre tarul elogiat de Mihalkov, Alexandru III, au fost cronicari ai Cannes-ului care au remarcat malitiosi că de acel tar se leagă un stat politienesc si o politică crudă fată de minoritătile nationale...

Coperta de închidere a festivalului a fost o risipă de spirit: un Oscar Wilde, Sotul ideal, de Oliver Parker. Ultima imagine a filmului e un sărut - o încheiere potrivită pentru un festival care, implicit si explicit (într-o Retrospectivă specială), a mizat pe filmul de dragoste (si decorul festivalului, holul Palatului, era invadat cu afise si imagini exclusiv din filme de dragoste).

"Faceti dragoste, nu război!", al anilor '60, a fost relansat, de pe scena Cannes-ului '99, sub forma: "Faceti cinema, nu război!".

Incredibil, dar adevărat: acest "cinema, nu război" nu tine de trecut, ci de pragul Cannes-ului 2000!

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.