Pe vremea lui Gosford Park

Eugenia Vodă, România Literară, 13 Noiembrie 2002
 

Poate pentru că a ajuns pe piaţa românească precedat de faimă - 5 nominalizări la premiile Oscar, Oscar-ul pentru scenariu, "Cel mai bun film britanic al anului", Globul de Aur pentru "Cel mai bun regizor" ş.a. - am aşteptat mai mult decît era cazul de la Gosford Park, ultimul Robert Altman, filmul cel mai englezesc (la propriu şi la figurat) din filmografia lui Altman; după filmările din Marea Britanie, celebrul regizor american, altfel destul de răsfăţat pînă acum de viaţă şi de critici, avea să declare: "A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea". Probabil că l-a vrăjit atmosfera locului (totul se petrece la un splendid conac englezesc, într-un week-end la vînătoare, într-o toamnă de la începutul anilor '30), probabil că l-au cucerit actorii britanici (majoritari în distribuţie). Înţelegi, văzîndu-i, ce-a vrut să spună producătorul filmului, vechi colaborator al lui Altman, despre şocul descoperirii casting-ului, la Londra: "N-am mai fost pus niciodată în situaţia ca fiecare actor care intră pe uşă să fie interesant, plin de vitalitate şi charismatic".

Descoperi, în Gosford Park, ca într-o dantelărie de o virtuozitate specială, două "clase", stăpînii şi servitorii, oamenii saloanelor şi oamenii mansardelor, ai bucătăriilor şi ai subsolurilor, cei serviţi şi cei care îi servesc, aristocraţii (nu fără irizaţii de mîrlănie) şi servitorii (nu fără irizaţii de nobleţe). Tot filmul se hrăneşte din vibraţia magnetică între cele două lumi, din baletul ierarhiilor şi din ritualul devotamentului - fie "de servici", fie plin de grandoarea unei tradiţii istorice... Din flash-uri dramaturgice, inteligent puse în pagină (în scenariul lui Julian Fellowes), se poate deduce o întreagă epopee - a urii sau a iubirii, a bîrfei caustice sau drăgăstoase -, epopeea unor lumi condamnate deopotrivă la separare şi la interdependenţă. "Nu puteţi fi în ambele tabere deodată", îi spune un valet cu aer de lord unui personaj care asta şi face: încearcă să fie în ambele tabere; e adevărat că acel personaj nu putea fi decît actor (şi încă american)!

Ceea ce deosebeşte un servitor perfect de unul obişnuit, aflăm din film, e harul anticipării: servitorul perfect ştie înaintea stăpînului cînd o să-i fie acestuia foame sau somn, servitorul perfect "nu are viaţă", pentru că e branşat la cea a stăpînului. "De ce ne trăim viaţa prin ei?", se revoltă, retoric şi zadarnic, un personaj... În jurul acestui misterios "de ce" se învîrte filmul lui Altman (ca şi Rămăşiţele zilei, filmul lui Ivory de acum cîţiva ani - comparaţie care funcţionează în defavoarea lui Altman). Mai puţin inspirată, în Gosford Park, e turnura fals poliţistă pe care o capătă filmul la un moment dat, pe un fond supraaglomerat cu detalii şi cu personaje secundare, chiar dacă multe strălucitoare (nu degeaba două actriţe din acelaşi film au fost nominalizate pentru "cea mai bună actriţă în rol secundar" - Hellen Mirren şi Maggie Smith)...

Sigur, chiar şi uşor dezamăgitor, un Altman rămîne un Altman. Adică un regizor cu o privire ironică şi pătrunzătoare, care se ţine minte. Cine ar putea uita, din Gosford Park, de pildă, un şir de tacîmuri aliniate pentru numărătoare, un coridor sufocant, o fotografie de pe noptieră, o vînătoare de fazani...?

De semnalat că lansarea acestui Altman în România a marcat aniversarea vîrstei de 30 de ani a vechiului distribuitor numit "RomâniaFilm", care, în strategiile de adaptare la vremurile noi, a încheiat un parteneriat, în materie de distribuţie de film străin, cu firma germană ProRom; rămîne de văzut unde se va plasa ştacheta selecţiei; deocamdată, pachetul anunţat pentru 2002, inaugurat cu Robert Altman, se încheie cu Asoka, gladiatorul Asiei... De semnalat, în aceeaşi ordine de idei, a efortului unui distribuitor "de stat" de a exista competitiv, şi spectacolul de lansare de la "Patria", şi caietul program al filmului, cu alură occidentală; un singur lucru n-am înţeles din pliantul publicitar: de ce filmul figurează, printre nominalizările la Globul de Aur, drept "cea mai bună comedie muzicală", de vreme ce nu e nici muzical şi nici comedie! Printre altele, aflăm, din acel caiet, şi cam ce se întîmpla în lume "pe vremea lui Gosford Park", adică în 1932: Partidul nazist conducea în alegerile din Germania cu 230 de voturi; John Galsworthy a cîştigat Nobel-ul pentru Literatură; pentru prima dată o femeie - Amelia Earhart - a zburat singură peste Oceanul Atlantic; iar în Anglia, "era servitorilor" se apropia de sfîrşit, fără să ştie că, peste cîteva decenii, un regizor ca Robert Altman o va reînvia spectaculos...

Dacă Gosford Park e filmul unui american în Marea Britanie, Drumul spre pierzanie (Pierzanie - Perdition, în original, fiind numele unui oraş), e filmul unui britanic în State: Sam Mendes, aflat la al doilea titlu al unei filmografii demarate spectaculos cu American Beauty (Oscar-ul pentru cel mai bun film, în 1999). Deşi e un "film cu mafie" (irlandeză) şi "cu acţiune" ( scenariul lui David Self e realizat chiar după o serie de celebre benzi desenate), deşi e cu actori uriaşi (Paul Newman, Tom Hanks), filmul, ciudat, nu s-a bucurat de succesul de public scontat. Deşi e de o plasticitate ieşită din comun (autorul imaginii e acelaşi legendar Conrad L. Hall, de două ori "oscarizat", pentru Butch Cassidy şi Sundance Kid şi pentru American Beauty), deşi totul trădează ochiul unui regizor artist - filmul, ciudat, nu s-a bucurat nici de succesul de critică scontat. Acest Drum... cu un destin ciudat va rămîne în filmografia lui Mendes ca "un film care ar fi putut fi mare"... S-ar putea ca armonia întregului să fi fost subminată de un viciu de fond (sau de procedură?) - o discordanţă surdă şi continuă între un anumit "spirit al benzilor desenate" şi o "voinţă de stil" care nu i se potriveşte sau îl trage, mereu, în altă parte...

Sînt multe lucruri absolut memorabile în Drumul spre pierzanie - văzut ca un drum iniţiatic, "iniţierea în infern" a unui puşti care îşi trăieşte viaţa conectat la condiţia de "animal mafiot" a tatălui... În finalul splendid (chiar dacă previzibil), într-o imagine paradisiacă, ieşirea din infern nu poate trece decît prin vama morţii. E interesant cum distilează regizorul "misterul morţii", din diverse unghiuri, în diverse registre, începînd cu imaginea copilului privind fascinat picăturile de apă care alunecă dintr-un sicriu ("Gheaţa ajută la conservarea corpului", îi şopteşte tatăl), trecînd prin măcelul cu cadavre în serie, perceput de acelaşi copil, înnebunit de frică, şi ajungînd pînă la personajul unui "fotograf" (Jude Law, de un pitoresc diabolic), criminalul plătit care "imortalizează morţii", imediat după ce i-a ajutat să moară ("Să fii plătit ca să faci ce-ţi place, nu e un vis?")...

Descoperi rezonanţe de tragedie antică ("Blestemată fie ziua nenorocită în care te-ai născut!", urlă un tată, într-o dezlănţuire de iubire-ură) în povestea unei crime şi a unei răzbunări din America de la începutul anilor '30 (tot "pe vremea lui... Gosford Park", cînd, aflăm, dincolo de Ocean, Congresul înfiinţa Corporaţia Finanţării pentru Reconstrucţie, în vederea stimulării economiei, iar veteranii Primului Război Mondial mergeau la Washington ca să facă lobby pentru bonusuri cash, idee respinsă de Senat!)...

O secvenţă antologică din Drumul spre pierzanie: pe o stradă, în întuneric şi ploaie, un bătrîn mafiot (Paul Newman, ca "un Dumnezeu al orăşelului, el dă şi tot el ia"), se îndreaptă spre maşină, înconjurat de oamenii lui; cîteva rafale de împuşcături îi lichidează pe toţi, numai stăpînul rămîne în picioare, calm, aşteptînd; cel care se apropie, ca să-l împuşte privindu-l în ochi, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi (Tom Hanks), e un om pe care îl iubeşte şi care l-a iubit, ca un fiu adoptiv; replica bătrînului nu va fi "Şi tu, Brutus", ci "Mă bucur că eşti tu"...

Dacă nu aveţi răbdarea pentru dantelăria altmaniană şi nici nervii pentru infernul lui Mendes, mergeţi să vedeţi, eventual, Dl. Deeds, moştenitor fără voie, o adaptare liberă după Extravagantul Mister Deeds al lui Frank Capra (din 1935), în care, dincolo de mesajul oricînd stenic "banii n-aduc fericirea", veţi constata - comparînd stilul lui Adam Sandler cu stilul lui Gary Cooper şi umorul lui Steven Bril cu umorul lui Capra - că "pe vremea lui Gosford Park" totul era, parcă, mai rafinat, chiar şi culoarea banilor...

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.