Palmaresul: o varză à la Cannes

Eugenia Vodă, Adevărul, 23 Mai 2016
 

De cind lumea si pamintul, un palmares nu poate multumi pe toata lumea! Intotdeauna vor exista "marii uitati", "marii nedreptatiti", "marii neintelesi" ai unei editii... Si totusi, se poate vorbi de inspiratie si in materie de palmaresuri, iar palmaresul care a incheiat Cannes-ul 2016 a fost ceea ce se cheama "un palmares neinspirat". Nu polemic, nu revoltator, nu nedrept (au fost si editii de genul asta), ci pur si simplu neinspirat, adica lipsit de stralucire, nereusind sa reflecte decit prea putin din bogatia si din tonusul selectiei. Asadar:

Palme d'Or: I, Daniel Blake (Eu, Daniel Blake) al maestrului britanic Ken Loach. A fost, categoric, unul dintre cele cinci-sase filme ale competitiei absolut "palmabile" (in sensul ca nimeni nu s-ar fi mirat daca ar fi fost alese)! Juriul a optat pentru acest cinema social de cea mai buna calitate. Portretul regizorului la senectute; in iunie Ken Loach va implini 80 de ani. Prin acest premiu, Loach a intrat acum in clubul select al cineastilor cu doua Palme d'Or la activ (cealalta a cistigat-o in 2006). Acum doi ani, Loach a anuntat ca se retrage din cinema, dar iata-l reaparind plin de vitalitate creatoare, cu un film de virf al filmografiei lui, o satira amara a birocratiei tehnologizate de azi si a slujbasilor ei robotizati. O birocratie care, si ea, poate ucide. Un film despre, spune autorul, "tendinta nefasta a statului de a se comporta plin de brutalitate cu cei vulnerabili", cu cei a caror supravietuire depinde in totalitate de ajutoarele sociale. Un cinema angajat, asa cum in lume, astazi, se face tot mai putin. De ce? Producatoarea filmului explica: "Pentru ca foarte putini oameni sunt gata sa-si asume riscurile si sa abordeze teme manifest politice. Este avantajul de a imbatrini: nu mai ai nimic de pierdut, asa ca indraznesti sa spui tare ce gindesti!"... Iar Ken Loach a spus-o, tare, si pe scena festivitatii de premiere, incheindu-si discursul cu: "o alta lume e posibila si necesara"...

Al doilea premiu, ca importanta, asa-numitul Grand Prix, a plecat in Canada, la "copilul minune" Xavier Dolan (la 27 de ani, aflat la al saselea film!). Daca acum doi ani cu filmul lui, Mommy, cucerea Cannes-ul, de asta data, cu noul film, l-a divizat hotarit. Pornind de la o cunoscuta piesa de teatru (montata si in Romania, acum citiva ani, de Radu Afrim), "E doar sfirsitul lumii", de Jean-Luc Lagarce (mort de sida in 1995), Dolan demonstreza, fara sa vrea, ca filmul e cu totul altceva decit teatrul. Timp de 90 de minute, care trec greu, ecranul e sufocat de prim planuri si de vorbe, vorbe, vorbe, dialoguri dintre membrii unei familii! Un film caruia unii i-au descifrat un anumit farmec, dar pe care altii l-au gasit plicticos la culme! De gustibus. Un film plasat modest in clasamentele criticilor, dar asta nu inseamna nimic, nu e prima oara cind intre palmaresul mare si palmaresul criticilor nu e nicio legatura. De pilda, filmul din competitie, Toni Erdmann, care a cistigat premiul criticii - Fipresci (premiu in afara palmaresului oficial), nu a luat niciun premiu in palmaresul oficial! Sau filmul din Un certain regard care a luat premiul Fipresci, Caini, al lui Bogdan Mirica, nu s-a regasit printre cele cinci premii oficiale ale sectiunii. Din nou, de gustibus...

O idee neinspirata a juriului a fost sa acorde Premiul de regie nu unei singure performante regizorale, ci sa acorde acest important premiu ex-aequo! Cind, dupa numele lui Cristian Mungiu, pentru Bacalaureat, s-a auzit si numele Olivier Assayas, pentru Personal Shopper, sala de presa a huiduit, pentru ca, daca filmul lui Mungiu a fost bine primit de cronicari si a avut punctaje bune (ca si Cristi Puiu, de altfel), filmul lui Assayas a fost departe de ceea ce se cheama un succes de stima, la festival! Si atunci senzatia a fost una de premiu "pus cu mina", ca sa nu spunem de aranjament cvasi-diplomatic - iata, exista si un film francez in palmares! Nimeni pe lumea asta nu va putea intelege vreodata de ce Assayas merita un premiu de regie, in timp ce Jim Jarmusch, de pilda, nu merita nimic! O idee frumoasa am descoperit in pronosticurile de palmares de la o revista franceza: premiul de regie, ex-aequo, Mungiu si Cristi Puiu! Ar fi avut, cel putin, un sens!

Dupa cum nimeni nu va putea intelege de ce ideea de ex-aequo nu a mers mai degraba la Premiul juriului, unde ar fi avut o logica: juriul a fost divizat, nu a putut opta pentru un singur titlu, si atunci a propus doua! Nu, Premiul juriului a fost unul singur, pentru un film mediocru, cu multe cronici nefavorabile, American Honey, de Andrea Arnold, un road movie plat si lung, si repetitiv... Daca tot a fost Premiul juriului - juriul ar merita sa fie obligat (torturat) sa-l mai vada o data, da capo al fine...

Premiul pentru scenariu a mers la iranianul Asghar Farhadi, pentru Clientul - din categoria celor care s-ar fi putut plasa oriunde in Palmares, inclusiv in dreptul Palmei, fara ca nimeni sa se mire. Un film pasionant, plin de tensiune dramatica, de disperare si de umor, despre vinovatie si iertare, despre cum moartea recalibreaza totul, despre modernitate si traditie, intr-un Teheran al zilelor noastre, extrem de viu si de ne-cosmetizat...

Premiul de interpretare masculina i-a fost acordat interpretului principal din filmul iranian - Shahab Hosseini. Dar, oricit de mult mi-ar fi placut filmul, as incadra optiunea juriului tot la capitolul gesturi neinspirate. De ce? In primul rind pentru ca apare intrebarea: unui film cu "cel mai bun scenariu" si cu "cel mai bun actor principal" din festival, ce-i lipseste? Regia, cumva? "Pai" daca acest film are ceva cu adevarat stralucit, aceea e tocmai regia lui Farhadi! In al doilea rind, aceasta optiune, care bifeaza de doua ori acelasi titlu de film in acelasi palmares, reuseste sa sugereze saracia, dupa o competitie atit de bogata! Adam Driver, din Paterson, al lui Jim Jarmusch, Joel Edgerton, din Loving, al lui Jeff Nichols, Peter Simonischek, din Toni Erdmann, al lui Maren Ade - ar fi fost tot atitea premii de interpretare mult mai inspirate, pentru ca ar fi atras atentia si asupra altor filme din competitie, care ar fi meritat din plin un spot de lumina festiva asupra lor!

Asa cum, prin Premiul de interpretare feminina - acordat actritei filipineze Jaclyn Jose, palmaresul atrage atentia asupra filmului Ma'Rosa, de Brillante Mendoza (intr-un stil trepidant, cu un ochi de documentarist original, despre lupta pentru supravietuire a unei Mutter Courage filipineze, intre vinzarea de droguri si mituirea unei politii corupte). Actrita e o aparitie care se tine minte, fara multe replici, are o autenticitate magistrala, din prima clipa a figurat printre favoritele la premiu. Doar ca, in clipa in care privesti inapoi si compari, nu poti sa nu recunosti ca au existat in competitie partituri feminine mult mai complexe, mai dificile si mai spectaculoase, de-ar fi numai Isabelle Huppert, in Elle, al lui Paul Verhoeven, sau Sonia Braga, in brazilianul Aquarius, sau Sandra Huller, in acelasi Toni Erdmann...

Asa ca palmaresul ramine un bun prilej de a constata, din nou, ce relativ e totul si, vorba cintecului, ce complicata-i viata! Dar, la urma urmelor, parafrazind titlul lui Dolan, nu e sfirsitul lumii, e doar un palmares.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.