Pădurea lui Ciulei

Eugenia Vodă, România Literară, 19 Martie 2003
 

Au şi filmele soarta lor! Pădurea spînzuraţilor, capodopera lui Liviu Ciulei, a fost destinată, constatăm acum, privind înapoi, să facă figură de monument solitar în peisajul cinematografiei româneşti. O operă clasică de anvergură, un film care a entuziasmat şi tulburat deopotrivă publicul şi critica, un film românesc care a cîştigat, în '65, Premiul pentru regie la Cannes şi care figurează azi în programele a peste 120 de cinemateci ale lumii, un film care a străbătut netulburat deceniile şi a trecut dintr-un "regim" în altul păstrîndu-şi grandoarea şi modernitatea - mai cunoaşteţi, în istoria cinematografiei autohtone, vreun caz similar? Cu siguranţă - şi din nefericire -, nu!

Virgil Petrovici a avut ideea de a face o carte-document despre Pădurea spînzuraţilor (conţinînd scenariul regizoral, revăzut şi adnotat de Liviu Ciulei, special pentru această carte, şi un montaj complex de "voci" implicate, într-un fel sau altul, în partitura filmului). Citim, pe copertă, ce scrie Liviu Ciulei despre autorul cărţii: "Îi cunosc şi îi apreciez seriozitatea, dăruirea şi puterea de muncă şi sînt convins că va face un lucru bun şi cred şi folositor." Ceea ce s-a întîmplat. Volumul apărut la Editura Tehnică se citeşte cu interes şi arată ca un veritabil album, plin de rafinament grafic ( "viziune editorială" - Roman Chirilă). Cel mai captivant capitol e "Recursul la memorie", pe o temă dată, tema "Pădurii spînzuraţilor"; capitolul (incluzînd mărturii, amintiri, confesiuni, interviuri vechi sau inedite, colaje de texte) încearcă să surprindă nu numai "drumul parcurs" pentru realizarea filmului, dar şi o anumită "privire din interior"... Motto-ul capitolului îi aparţine lui Ciulei: "Cultura românească e o parte din cultura europeană. Asta am dorit să demonstrez făcînd Pădurea spînzuraţilor"... "Demonstraţia" a oferit filmului românesc un moment de iluzie istorică - iluzia "deschiderii", iluzia valorii intrate în normalitate...; realitatea avea să fie alta. După euforia recunoaşterii de la Cannes, citim în album, un critic ca Florian Potra îşi asuma riscul lucidităţii, invocînd "datoria de a ne întreba: dincolo de momentul Pădurea spînzuraţilor, cinematografic vorbind, unde sîntem noi?"... Iată de ce parcurgi cartea cu un sentiment amestecat: admiraţie şi nostalgie, pe de o parte, revoltă şi strîngere de inimă, pe de altă parte.

Zicea Liviu Ciulei în 1980 (într-un interviu TVR al lui Tudor Caranfil, preluat în carte): "Un renume internaţional nu se poate obţine şi, mai ales, menţine decît printr-o continuă şi temeinică activitate în domeniul respectiv. Din păcate, pentru mine, în materie de regie de film, faptele s-au oprit aici. [...] Imediat după Pădurea urma să fac un film cu un subiect minunat. E vorba de Baltagul, avînd-o ca interpretă principală pe Anna Magnani [...] Apoi a urmat o propunere [...] după capodopera shakespeareană Visul unei nopţi de vară [...] Nici cu Furtuna, tot după Shakespeare, n-am găsit receptivitatea necesară. Ambele au fost considerate ca fiind premature pentru cinematografia românească, deşi cred că realizarea lor ar fi avut un efect benefic pentru producţia noastră de filme.[...] Privind locurile mirifice, figurile atît de expresive şi portul specific ale oamenilor din zona Maramureşului şi Ţara Oaşului, aş fi încercat un Rege Lear interpretat de ţărani. La prima vedere pare o idee excentrică. Pe mine însă nu m-a atras niciodată excentricitatea... [...] Am renunţat definitiv să mai fac filme."... A cui e vina că momentul Pădurea spînzuraţilor a fost doar un... moment şi că un talent ca Liviu Ciulei n-a mai făcut film?

Trecînd peste gustul unei istorii frustrante, aluneci în slalomul amintirilor (mereu vii, chiar dacă mulţi dintre cei invocaţi în pagina scrisă nu mai sînt); de pildă, Ovidiu Gologan, povestind cum i-a spus lui Enescu în ce măsură aparatul de filmat "poate filma creierul şi toate gîndurile omului şi tot murmurul fiinţei lui"; sau monteusa Iolanda Mîntulescu, amintindu-şi că în tinereţe "Liviu dorea să devină cîntăreţ de operă", drept care, în pauzele de montaj, cîntau împreună romanţe!; sau Victor Rebengiuc, povestind ce şoc a avut cînd, după ce în rol fusese distribuit altcineva, Ciulei l-a chemat şi i-a spus "fără nici o introducere prealabilă: Victore, m-am gîndit să joci tu pe Apostol Bologa"; sau Ana Szeles, amintindu-şi că incomparabilul regizor a sfătuit-o să nu poarte niciodată imitaţii ("Decît o imitaţie de blană, mai bine fă-ţi un palton elegant, m-a povăţuit el"...) Şi cîte şi mai cîte!

Cel mai puţin convingător capitol al cărţii se cheamă "Prin obiectivul comentariului şi analizei"; aici, montajul de citate din cronici, în loc să urmărească o idee, urmăreşte ordinea alfabetică a semnatarilor. În lipsă de altă cheie de "analiză", ar fi fost, în orice caz, de preferat, ordinea cronologică a acelor extrase critice, măcar ar fi sugerat ceva din evoluţia receptării unui film... Apoi, un ochi limpede în plus n-ar fi fost de lepădat. Dacă el ar fi existat, n-am fi aflat, la p. 24, că George Littera a fost "critic şi istoric de teatru"! Sau n-am fi citit, la p. 92, că data naşterii lui Emil Rebreanu e 14 mai, iar la p. 100 că data morţii e 14 mai! De asemenea, fiind vorba de cartea unei capodopere, ar fi fost binevenită şi o pagină mai "tehnică", din care să aflăm ce durată are filmul, ce peliculă s-a folosit, cîte cópii a avut, cîţi spectatori a făcut în România etc.

Absolut admirabilă mi s-a părut privirea pe care o pune, azi, Liviu Ciulei asupra propriului film, cu ocazia apariţiei acestei cărţi: "Unele secvenţe din Pădurea le consider astăzi ca fiind prea lungi, întrucît filmările au fost influenţate de maniera cinematografică a timpului. Printr-o nouă trecere a filmului prin masa de montaj, cred că durata sa ar putea fi redusă cu 30 de minute, fără a pierde nimic din tensiunea dramatică"...

Ce frumos ar fi să apară un DVD cu Pădurea spînzuraţilor, aşa cum ar remonta-o, azi, Liviu Ciulei! Prea frumos ca să fie şi adevărat?

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.