Oscar 2000: Punga de plastic şi statueta de aur

Eugenia Vodă, România Literară, 5 Aprilie 2000
 

Pe scena Oscarurilor, tînărul Alan Ball ("cel mai bun scenariu original" - American Beauty) după ce a mulţumit agentului, bunicii, familiei, colegilor, producătorilor ş.a.m.d., a încheiat prin a mulţumi "acelei pungi de plastic pe care am văzut-o în faţă la World Trade Center, cu ani în urmă, şi care a fost sursa de inspiraţie pentru tot ce am făcut!'...Şi aşa, peste 1 miliard de telespectatori ai planetei au asistat, în direct, la înscrierea oficială, în istoria filmului, a unei pungi de plastic bătute de vînt! În altă ordine de idei, e inimaginabil cît de încurcate sînt căile oricărui film, de la "punga de plastic", de la momentul inspiraţiei originare, pînă la momentul statuetei de aur; cîte romane, cîte destine, cîte tragedii, dramolete sau comedii, cît hazard şi cîtă inginerie financiară se ascund în spatele unui "simplu" Oscar...

De pildă, să alegem doar o mică poveste: Oscarul pentru cel mai bun scenariu-adaptare (de astă dată "autoadaptare"), al scriitorului John Irving (ca un amănunt pitoresc: absolvent al Institutului de studii europene de la Viena). Romanul (Regulile de la casa cidrului) a apărut în '85. Odiseea lui cinematografică a durat 13 ani. Proiectul iniţial s-a născut (în livingul lui Paul Newman) în colaborare cu un regizor care, pe traseu, a făcut un cancer şi a murit, la 41 de ani. A trebuit să treacă timp pînă cînd proiectul s-a urnit din loc, cu un nou regizor - Lasse Hallstrom ( de origine suedeză, lansat pe plan mondial cu un film pe care l-am văzut, în '86, la festivalul de la Londra, My Life as a Dog, despre agonia şi sfîrşitul unei mame, aşa cum le percepe un puşti, cu un ton de dulce amărăciune şi de nostalgie sfîşietoare, dar mereu cu un clinchet de speranţă şi de prospeţime în faţa miracolului vieţii ). Aceeaşi linie melodică am regăsit-o în ...Casa cidrului, care a avut premiera europeană toamna trecută, la Veneţia. Un film clasic, de esenţă pencilensiană, povestea unui băiat crescut la orfelinat (de un doctor inimos şi excentric - un Michael Caine de neuitat, cîştigător al Oscarului pentru cel mai bun actor într-un rol secundar), opţiunile lui morale, în timpul celui de-al doilea război, în anii în care avorturile erau ilegale (se pare că problema mai prezintă o oarecare actualitate în America, de vreme ce John Irving, pe scenă, a ţinut să mulţumească "Ligii pentru planificare familială şi drept la avort"). Un film ataşant, dar care ar fi putut fi făcut, exact la fel, şi acum zece ani. Ceea ce nu se poate spune despre marele cîştigător, American Beauty, care nu ar fi putut fi făcut decît acum!

Ca întotdeauna, şi de această (a 72-a) dată, rezultatele oscarizării nu vor întîrzia să influenţeze cifrele de încasări. Oameni care, pînă acum, nu şi-au făcut timp să se deplaseze la cinema ca să vadă American Beauty, acum îşi vor face. Palmaresul fiind arhicunoscut, nu-l vom reitera. Vom remarca doar că recenta ediţie (care a avut şi noi producători) a probat mai multă decenţă şi mai mult bun gust decît altele de pînă acum. În plus, tot show-ul iradia bucuria jocului şi o - înşelătoare - libertate a improvizaţiei. De fapt, toată această spumă e calculată matematic, textele de prezentare sînt încremenite în calculatoare, pînă la ultima virgulă; uneori chiar şi bîlbele sînt programate! ...Mel Gibson, ca şi cînd ar vorbi liber, citeşte de pe un ecran: "Gîndiţi-vă la scriitor...Încuiat într-o cameră singuratică, aşteptînd Muza să apară, ca să transforme golul paginii albe într-o capodoperă..."; urmează o strîmbătură şi remarca, în hohotele sălii: "Cine a scris chestia asta?"... "Chestiile astea" le scriu, evident, profesionişti redutabili, care - ediţia 2000 a dovedit-o din plin - ştiu să înlocuiască, din mers, pompa cu spiritul ludic. Într-un filmuleţ "post-modernist" foarte amuzant, Billy Cristal se plimbă prin diverse filme celebre, ajungînd inclusiv sub un duş, a cărui perdea e dată la o parte de Kevin Spacey: "-Salut! Numele meu e Lester Burnham! - Din American Beauty? - Da. Ce cauţi în duşul meu?"...Sau, tot la capitolul replici pentru istoria Oscarurilor: replica lui Cristal la intrarea în scenă a lui Jack Nicholson : "L-aş fi votat pe Warren Beatty preşedinte (al Statelor Unite, n.n), din-

tr-un motiv clar: vicepreşedinte ar fi fost Jack Nicholson!' Sau replica lui Warren Beatty : "Dacă aş fi avut de ales între premiul Thalberg şi Casa Albă, aş fi ales premiul!" Şi e de crezut! Pentru că Oscarurile merg, de obicei, spre oameni pentru care filmul e mai important decît orice altceva.

În contextul unei ediţii lipsite de stridenţe, de gafe, de concesii făcute kitsch-ului, nici nu se putea un Oscar onorific mai potrivit decît cel acordat lui Andrzej Wajda (prin intermediul lui Jane Fonda). După ce a evocat cinematografia poloneză şi preocupările ei fundamentale (vieţile distruse de nazism şi de comunism), Wajda a încheiat, frumos şi utopic: "Marea mea speranţă e că singurele flăcări pe care le vom mai vedea vor fi cele ale iubirii, recunoştinţei şi solidarităţii..."

Ediţia 2000 va intra în istorie ca ediţia American Beauty. Cu excepţia premiului pentru cea mai bună actriţă (ratat de Annette Bening în favoarea unei uimitoare "outsider", Hillary Swank, într-un film curajos şi cu buget mic, Boys don't cry), restul premiilor importante (cel mai bun film, regie, actor, imagine) le-a cucerit acelaşi American Beauty (vezi Rom. lit. nr. 8/2000). Fenomenul oferă o imagine pregnantă a schimbării de mentalitate şi de gust, nu numai la nivelul Academiei, dar şi la nivelul Americii... Indicele de aşteptare, indicele de toleranţă şi indicele de luciditate s-au schimbat, în mod vizibil. La alte ediţii, prezenţa unui film ca American Beauty ar fi fost de neconceput. S-ar putea spune că nu numai Europa se americanizează, dar şi America se europenizează! (e adevărat, nu pînă la a-i place, cu adevărat, Woody Allen, ne-nominalizat la premiul pentru cel mai bun regizor, pentru Slow and Lowdown, deşi ar fi meritat-o cu prisosinţă). Cel care a mai cîştigat, odinioară, un Oscar pentru rol secundar - tocmai într-un film de Woody Allen, Hannah şi surorile ei -, Michael Caine a remarcat o interesantă schimbare de optică: pe vremuri se spunea "Oscarul e cîştigat de...", acum se spune "Oscarul îi revine lui..." Pentru că toate sînt relative, inclusiv Oscarurile.

Importanţi nu sînt atît cîştigătorii; important e că spectacolul, cum remarca un invitat, iradiază o energie pozitivă; important e ca statueta să fie privită cu o oarecare detaşare (aşa cum a încercat s-o facă Almodovar, laureatul celui mai bun film străin - Totul despre mama, pe care, din păcate, nimeni nu s-a grăbit să-l aducă şi la noi); important e ca Oscarul să nu devină o obsesie maladivă. Phil Collins, cu statueta în braţe, a recunoscut, mai în glumă mai în serios: "Cred că acum, în sfîrşit, pot să-mi trăiesc viaţa ! Pînă acum a fost un coşmar!"

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.