O femeie de iubit

Eugenia Vodă, România Literară, 21 Aprilie 2004
 

E greu, pentru un cinefil, să reziste unui afiş ca acela al noii producţii hollywoodiene Ceva, ceva tot o ieşi (sau Ceva, ceva tot o să iasă, cum a mai apărut în unele programe; probabil că difuzorii nu s-au putut hotărî: aşa încît, în aceeaşi săptămînă, la un cinematograf filmul rula cu “o ieşi”, iar la alt cinematograf cu “o să iasă”!), afiş pe care se întîlnesc Jack Nicholson şi Diane Keaton. În orice ar juca (şi, prin forţa împrejurărilor, se întîmplă să joace şi în semi-prostioare), farmecul lor e o garanţie că... ceva, ceva, tot o să iasă (sau o ieşi). A ieşit o comedie romantică (mai mult sau mai puţin, dar orişicît) pe tema zadarnicelor chinuri ale dragostei la vîrsta a treia, o “confecţie” hollywoodiană de consum (dar un consum inteligent), în care sărăcia unui scenariu de serie e compensată de bogăţia unor actori fără pereche.

Jack Nicholson joacă fără pic de autoironie, dar cu seriozitatea unui clovn în arenă, în exerciţiul funcţiunii, o anumită “masculinitate” de care, se pare, nu e străin nici în particular, în afara ecranului: un bărbat plin de succes şi de bani, un seducător bătrîn şi liber, plimbîndu-şi prin lume, cu o voioşie orgolioasă, incapacitatea de a se fixa la vreo femeie; un om care, cale de-o viaţă, n-a văzut dezbrăcată nici o creatură feminină care să fi depăşit 30 de ani! Un personaj pe care filmul îşi propune să-l surprindă “în fundul gol” (la propriu şi la figurat), drept care îl trece printr-un infarct, moment în care Don Juan află că Viagra nu merge cu Nitroglicerina şi că, dacă reuşeşte să comute de pe fiică pe mamă, şi-a găsit, în fine, sufletul pereche.

Infarctul lui e lucrul cel mai bun care i s-a putut întîmpla ei: Ea, femeia care poartă helancă şi vara, - femeia care, după propria formulă, credea că “a închis prăvălia” şi că se va rezuma la a scrie piese de succes într-o reşedinţă luxoasă, pe o plajă pustie, în faţa unei ferestre spre ocean -, Ea – un nume care apare în 8000 de site-uri pe Internet – află pe neaşteptate că ar avea şi altceva mai bun de făcut! Ar putea iubi şi ar putea fi “o femeie de iubit” (cum o convinge convalescentul pururi cuceritor). Atunci cînd, în virtutea vechilor reflexe, îndrăgostitul fără să o ştie încearcă să se întoarcă la condiţia lui de fluturaş feroce, scriitoarea (tradusă) încearcă să-şi păcălească suferinţa, scriind, mutîndu-şi drama într-o comedie jucată pe Broadway (cu titlul, evident, “O femeie de iubit”). În consecinţă, bietul suflet pereche se va trezi ridiculizat la scenă deschisă, îşi va descoperi “fundul gol” expus în văzul lumii, ba mai mult, va fi şi omorît la sfîrşitul actului II! K.O.! Răzbunarea literară (în paranteză fie spus, se cunoaşte că avem de-a face cu un film regizat de o femeie) funcţionează mai eficient decît infarctul, şi încă în asemenea măsură încît furnizează o lecuire a năravului din fire. Scuturat de efectul cathartic, afemeiatul scîrbit de sine îşi ia lumea-n cap, îşi vinde companiile, face un turneu prin 12 state, pentru un recensămînt complet al fostelor amoruri şi capotează la Paris, numai bine pentru a-şi regăsi fosta viitoare iubită în compania unui amant cu 20 de ani mai tînăr decît ea (şi care mai şi arată ca Keanu Reeves)! Aşa povestită, comedia poate părea grozavă; din păcate, dacă n-ar fi jucată de monştri salvatori, ar fi de o plicticoşenie pe care n-ar mai înviora-o toate apele Senei... Sena cea frumos curgătoare, la care priveşte un bărbat învins definitiv. De dragoste. Şi totuşi, “omul omorît la sfîrşitul actului II” va prinde sfîrşitul filmului, triumfător.

Tot în zona “consumului inteligent” (dar la o altitudine superioară) se plasează Invaziile barbare, filmul multipremiat al canadianului Denys Arcand (în familia stilistico-sufletească a lui Good bye, Lenin). Fără să copleşească prin originalitatea privirii regizorale, fără să facă dată prin prospeţime sau noutate, filmul (filmele) înduioşează şi entuziasmează marele public de pe mapamond, indiferent de gradul de cultură sau de civilizaţie... În amîndouă e vorba de “spectacolul unei morţi anunţate” şi de arta de a face din moarte un spectacol stenic; în filmul nemţesc, resortul esenţial e sfîrşitul unui sistem, bascularea istoriei o dată cu căderea Zidului şi a Cortinei de Fier; în filmul canadian, resortul ţine de “generaţia ’60” (cu iluziile ei, vorba cîntecului, “care le-a avut”) şi cu ora bilanţului nerostit.

Profesorul care moare, după o viaţă de “socialist voluptuos”, Rémy (jucat cu un umor suculent de Rémy Girard, unul dintre cei mai iubiţi actori canadieni) e convins că intrăm într-o epocă barbară... Iată ce scrie regizorul pe marginea subiectului: “Imperiul american, care domneşte acum asupra lumii, va avea de respins, fără încetare, atacurile barbare, care vor fi constante. 11 septembrie 2001 a fost primul dintre aceste atacuri, care a reuşit să atingă inima imperiului. Vor urma desigur şi altele. (...) Văzut de la Washington, să fii francez, bulgar sau japonez e acelaşi lucru, toţi nişte barbari (...) Mă simt din ce în ce mai decalat faţă de societatea din jur. Cred că e semnul cel mai obişnuit al bătrîneţii. Accelerarea constantă a vieţii şi vacarmul mediatic îmi repugnă. Filmele fabricate cu ordinatorul nu-mi spun mare lucru. Îmi plac dialogurile şi actorii”... Ceea ce se vede, din plin.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.