Nici un an fără Palme d’Or!

Eugenia Vodă, Jurnalul Naţional, 27 Mai 2008
 

CINEMA ● Corespondenţă de la Cannes

În afară de Clint Eastwood, toată lumea pare de acord: palmaresul celei de-a 61-a ediţii nu oferă motive de nemulţumire şi nu va provoca nici un fel de polemici. De la un preşedinte de juriu nonconformist, ca Sean Penn, ar fi fost de aşteptat un plus de nebunie în opţiuni. Dar nu! Rar un palmares atît de rezonabil şi de diplomatic!

CINEMA ● Corespondenţă de la Cannes

În afară de Clint Eastwood, toată lumea pare de acord: palmaresul celei de-a 61-a ediţii nu oferă motive de nemulţumire şi nu va provoca nici un fel de polemici. De la un preşedinte de juriu nonconformist, ca Sean Penn, ar fi fost de aşteptat un plus de nebunie în opţiuni. Dar nu! Rar un palmares atît de rezonabil şi de diplomatic!

De pildă, Palme d’Or. În fine, a rămas în Franţa (ceea ce nu s-a mai întîmplat de douăzeci şi unu de ani). Era momentul. Mai ales în condiţiile în care nimeni nu s-a detaşat spectaculos. Unul dintre filmele franceze din selecţie – ultimul ales, ultimul anunţat, ultimul proiectat din cele 22 – a corespuns perfect unei anumite direcţii a competiţiei, să-i spunem direcţia ficţiunii concepute în manieră documentară. Filmul se cheamă "Între ziduri" (sau "Clasa", cum l-au tradus englezii, fiind vorba de zidurile şcolii). Regizor e Laurent Cantet (n. 1961), aflat la al patrulea lungmetraj, un cineast despre care s-ar putea spune orice în afară de faptul că ar fi un mare autor, cu un stil personal, cu un univers propriu. Dimpotrivă, marele lui merit e acela de a fi ştiut să se "şteargă", ca să poată prinde cît mai autentic suflul realităţii.

LECŢIE DE VIAŢĂ.Falsul documentar e jucat de zece profesori (adevăraţi) şi de 24 de elevi de liceu dintr-o periferie pariziană, de diverse rase, mulţi nevorbind decît o franceză aproximativă, încă nelămuriţi pe ce lume se află şi cam ce înseamnă Franţa pentru ei. Profesorul de franceză e un tînăr realmente interesat de elevi, un om în stare să-i suporte, să-i înfrunte, să le vorbească despre imperfectul subjonctivului şi despre alte "inutilităţi", cum îi zice o voce din clasă. Totul se petrece (de fapt nu se petrece nimic!) într-o hărmălaie şi într-o indisciplină şi într-o incultură exasperante, dar tocmai de aceea pline de autenticitate şi tonice în prospeţimea lor! Interpretul profesorului de franceză din film e François Bégaudeau – fost profesor şi în realitate, dar care a renunţat la meserie pentru scris; el e şi autorul cărţii după care s-a făcut filmul. Totul s-a filmat cu trei camere, într-o vacanţă de vară într-un liceu, cu o echipă de liceeni voluntari, capabili şi să respecte scenariul, dar şi să improvizeze cu naturaleţe pe teme fierbinţi, ca imigraţia şi multiculturalismul azi în "dulcea Franţă"...

Cine caută în cinema, în primul rînd, un anumit "respect faţă de real" va gusta foarte mult acest "Între ziduri". Cine caută însă în cinema altceva, viziunea unui autor şi un alt tip de emoţie – aceea a marii ficţiuni, mai adevărate decît însăşi viaţa –, va fi absolut dezamăgit.

Marele Premiu a fost acordat filmului italian despre Mafie, "Gomorra", de Matteo Garrone (n. 1968). Un cinema plasat tot în zona "preciziei documentare"; Camorra văzută din interior, fără artificii pitoreşti, ca o pedeapsă tristă, ca o Gomora fără ieşire.

Premiul juriului a fost acordat tot unui film italian, "Il Divo", de Paolo Sorrentino, despre Giulio Andreotti; tot o ficţiune plină de conexiuni "documentare" cu istoria şi cu politica Italiei. E de presupus că nici unul dintre filmele italiene premiate la Cannes nu vor fi nominalizate la Oscarul pentru cel mai bun film străin. În acest sens e lăudabilă opţiunea declarată a lui Sean Penn de a alege, programatic, "altfel decît la Oscaruri". Premiul pentru regie i-a revenit cineastului turc Nuri Bilge Ceylan pentru "Trei maimuţe", o dramă de familie în Istanbulul de azi. Un politician face un accident de maşină în care omoară pe cineva; şoferul acceptă contra cost să ia accidentul asupra lui şi să facă puşcărie în locul patronului. În absenţă, frumoasa lui nevastă se combină cu patronul (de fapt, el e cel care "se combină", pentru că ea se îndrăgosteşte), iar fiul îşi răzbună tatăl şi trece la crimă. Acolo unde un regizor mediocru ar fi făcut o melodramă, Ceylan reuşeşte un film puternic şi sobru, dar cu o combustie pasională ca un cazan duduind sub presiune.

CEI MAI BUNI. Premiul de interpretare masculină (pentru Benicio Del Toro, interpretul convingător al lui Che Guevara) a fost calea de a bifa în palmares îndrăzneţul film-mamut de patru ore şi jumătate, "Che", al lui Steven Soderbergh, sortit, se pare, unui dezastru comercial, în care Benicio Del Toro joacă şi rolul de producător...

Iar premiul de interpretare feminină (pentru Sandra Corveloni din brazilianul "Linia de trecere" de Walter Salles şi Daniela Thomas) nu dezminte tradiţia juriilor de la Cannes de a nu premia o vedetă sau o tînără actriţă în ascensiune sau o mare actriţă cu o carieră bine consolidată; şi de astă dată, premiul a fost acordat unei necunoscute de 46 de ani aflate la debut, genul de "interpretă potrivită în rolul potrivit": o femeie de serviciu din Sao Paolo şi lupta ei pentru supravieţuire; o mamă singură care are patru copii cu patru bărbaţi diferiţi şi care îl aşteaptă pe al cincilea...

Premiul pentru scenariu a plecat în Belgia, împreună cu fraţii Jean-Pierre şi Luc Dardenne, foşti laureaţi cu Palme d'Or. Un mod de a introduce în palmares "Tăcerea Lornei". O imigrantă albaneză e ajutată de nişte mafioţi locali să obţină cetăţenie belgiană în urma unui mariaj formal cu un drogat local. Devenind belgiană, i se propune să se mărite, tot de formă, cu un rus, ca să devină şi el belgian. Lanţul de contaminări cu cetăţenie belgiană se opreşte aici, pentru că Lorna nu e de acord ca drogatul ei soţ formal să fie omorît, ca ea să se poată mărita cu formalul ei soţ rus. Evident, în cinema, scenariul, oricît de ingenios în sine, nu înseamnă nimic în lipsa unui regizor pe măsură. Dovadă, la ediţia 2008, scenariul celui mai talentat scenarist american în viaţă, Charlie Kaufman (care a scris, printre altele, scenariile la trei filme distinse cu Palme d'Or, "Sex, minciuni şi benzi video", "Burton Fink" şi "Pulp Fiction"), a fost compromis acum de un regizor debutant, nimeni altul decît acelaşi... Charlie Kaufman!

VA URMA.Pentru filmul românesc, bucuria ediţiei a fost Palme d'Or pentru scurtmetraj, cîştigat de Marian Crişan cu "Megatron" (produs la Mandragora lui Cristi Puiu). Premiul a fost acordat de un juriu condus de regizorul taiwanez Hou Hsiao Hsien. Aşadar, chiar dacă, în 2008, n-am avut nici un film în competiţia mare, iată că, după Palme d’Or-ul lui Cristian Mungiu, de anul trecut, va sosi şi anul ăsta la Bucureşti o frunză de palmier aurie! şi, judecînd după faptul că tot un scurtmetraj românesc a cîştigat şi la Berlin, s-ar putea spune că stăm bine, chiar dacă pe bani puţini...

De la Marian Crişan, iradiind de fericire, pe scenă, la primirea premiului, am reţinut ideea: "Sper că o să mă întorc!"... Aşa să fie!

Pentru 2009, cine se pregăteşte pentru Palme d’Or?

Premiu de consolareErorile palmaresului încep cînd juriul, în disperare de cauză, ca să împace cît mai multă lume, a ţinut să inventeze un Premiu special al celei de-a 61-a ediţii (care n-a fost nici o ediţie rotundă, nici o ediţie din cale-afară de burduşită cu capodopere, ca să justifice neapărat un asemenea premiu, practicat de obicei la ediţiile jubiliare). Un premiu, oricum "excedentar", pe care juriul a mai avut şi ideea neinspirată de a-l acorda ex-aequo! şi nu oricui, ci unor figuri de calibru, care acum cîţiva ani au făcut la Cannes echipă împreună: preşedintele juriului, Clint Eastwood, secondat de vicepreşedinta Catherine Deneuve (foto). Catherine Deneuve amintea într-un interviu că n-a avut niciodată un premiu de interpretare la Cannes. De astă dată l-ar fi putut avea cu partitura din "Poveste de Crăciun" de Arnaud Desplechin, unde joacă o distinsă mamă de familie, care află că trebuie să-şi facă un transplant de măduvă de la propriul fiu, pe care – o spune cu o seninătate şocantă – nu l-a iubit niciodată... Cît despre Clint Eastwood, el a venit cu "The Exchange", un film de factură clasică, bine făcut, care ar fi meritat, poate, o soartă mai bună la Cannes. Dar, aşa cum nici filmul fraţilor Coen, "The Man who wasn’t there", cîştigător la Oscaruri, n-a luat nimic la Cannes, tot Oscarurile îl vor consola probabil şi pe Eastwood pentru micul afront de pe Croazetă. Pentru că, inevitabil, premiul pentru cei doi are ceva strict onorific sau omagial. Or, amîndoi sînt artişti vii, în plină formă, prezenţi în competiţie. Un premiu de acest gen, împărţit între o asemenea actriţă şi un asemenea regizor, are deci în ultimă instanţă ceva uşor ofensator... Drept care Clint Eastwood, deşi a fost la Cannes zilele astea, n-a mai venit la festivitate, n-a delegat pe nimeni pe scenă (deşi Angelina Jolie era prin preajmă) şi nici n-a trimis vreun mesaj de mulţumire. Un lucru e sigur: Clint Eastwood nu va mai participa niciodată la competiţie. Deşi, cine ştie?

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.