Mungiu, dincolo de Bine şi de Rău

Eugenia Vodă, 21 Mai 2012
 

Har Domnului, există şi destine coerente, în atît de zbuciumata şi de imprevizibila lume a filmului românesc! Destinul lui Cristian Mungiu ni se prezintă, iată, de o coerenţă exemplară: debut la Cannes, în Quinzaine, cu «Occident», apoi, peste cinci ani, Palme d’or pentru « 432 », apoi, peste alţi cinci ani - tocmai cînd, mărturisesc, începea să-mi fie teamă că Mungiu a rămas blocat în capcana propriului succes! -, o nouă selecţie în competiţia Cannes-ului, cu « Dincolo de dealuri ». (Nu am cuprins, în această înşiruire, « Amintiri din epoca de aur », filmul compus din scurtmetraje, legat mai mult de destinul de producător al lui Mungiu decît de acela de regizor). La conferinţa de presă, Mungiu a spus, printre altele, că noul lui film nu trebuie comparat cu cele dinainte, pentru că a vrut să facă « altceva ». Într-adevăr: avem de-a face cu un film surprinzător, cu un alt Mungiu! Dar, indiferent dacă regizorul respinge sau nu comparaţia, ea nu poate fi ocolită: este noul film la înălţimea lui « 432 » sau nu ? Lumea presei internaţionale a reacţionat diferit: unii s-au declarat seduşi, alţii dezamăgiţi (dar, vorba lui Mungiu, « nu facem filme ca să avem unanimitate! »); pînă şi la sfîrşitul proiecţiei de presă, din stînga sălii au plecat huiduieli, iar din dreapta au răsunat aplauze! Nu e neobişnuit, la Cannes, dar e un semnal că filmul are şanse să fie primit controversat, şi acasă. Ca să elimin orice suspense, privind acea comparaţie care nu trebuie făcută, dar pe care toată lumea o face şi o va face, reamintesc că « 432 » era un film al cărui mecanism funcţiona perfect, în genul « mică bijuterie », şi care iradia o anumită « forţă viscerală ». Ceea ce nu se întîmplă cu « Dincolo de dealuri ». Dar asistăm la un paradox: dacă noul film e, în acest sens, « mai puţin », cineastul, în schimb, apare, vizibil şi spectaculos, « mai mult »! Mungiu a cîştigat enorm, în aceşti cinci ani, în anvergura privirii, dacă se poate spune aşa: partitura pe care o atacă acum (ca să fac o comparaţie cu muzica, dacă tot nu are filmul muzică!), şi pe care o dirijează ca un maestru, este una de mare dificultate, complexă şi riscantă (în ordinea artei, dar nu numai).

Plecînd de la o binecunoscută ştire de senzaţie din România lui 2005 (moartea unei tinere, la Tanacu, într-un ritual de exorcizare, « neortodox », rezolvat mai apoi la tribunal), Cristian Mungiu, inspirat de cele două « romane non-ficţionale » scrise pe marginea subiectului de Tatiana Niculescu Bran, a făcut un film total neinteresat de aspectul documentar sau polemic al întregii poveşti, un film care nu mizează deloc pe elementul senzaţional sau pitoresc, un film care nu acuză, nu critică, nu identifică vinovaţi şi vinovăţii. În « Dincolo de dealuri », ca în orice zonă autentic tragică, fiecare personaj are dreptatea lui; iar cineastul, eliberat de realitatea « faptului divers », şi preocupat de un realism epurat şi esenţializat, se mişcă liber în spaţiul ficţiunii. Un spaţiu al dezmoşteniţilor soartei, un spaţiu al dragostei care poate apropia periculos de mult Binele de Rău, un spaţiu al bunelor intenţii care pot conduce spre iad, un spaţiu al Indiferenţei – văzute ca un păcat major, deşi de negăsit pe lista celor 464 de păcate omologate…

Spaţiul ficţiunii – un spaţiu propriu. Scenografii Călin Papură şi Mihaela Poenaru au conceput o mică mănăstire, aflată în şantier, dincolo de care se vad, în zare, dealurile şi munţii. Acolo şi-a realizat Cristian Mungiu cea mai mare parte din film (în timp record, în ciuda iernii grele), cu o mare nobleţe a gestului artistic: o stilistică elaborată, o imagine (Oleg Mutu) îmbinînd inspirat modernitatea cu clasicitatea, un desăvărşit simţ al măsurii, al echilibrului şi al detaliului, o distribuţie fără reproş. Povestea are tensiune, în epica ei romanescă, iar cele două ore şi jumătate « nu se simt ».

Povestea, aşa cum o prezintă autorul însuşi: « Alina revine din Germania ca să o ia cu ea pe Voichiţa, singura persoană pe care a iubit-o şi care a iubit-o vreodată. Dar Voichiţa l-a întîlnit pe Dumnezeu, şi în dragoste e greu să-l ai pe Dumnezeu ca rival »… Cele două fete, crescute la orfelinat, vorbesc acum limbi diferite, deşi cu acelaşi accent moldovenesc: călugăriţa (Cosmina Stratan, de faţa căreia se lipeşte camera, semn că acest debut se va transforma într-o carieră) vorbeşte limba « de lemn » a unei proaspăt iniţiate, care şi-a găsit la mănăstire liniştea, şi casa pe care n-a avut-o niciodată; cealaltă fată (jucată de Cristina Flutur, cu un aer răzvrătit şi fulgerări maladive) vorbeşte în proza vieţii, colorată cu violenţe de sorginte psihiatrică (acele boli care « nu te omoară, dar nici nu te lasă să trăieşti », cum explică doctorul din film, copleşitor de autentic, Costache Babii). Fiecare dintre fete vrea să o salveze pe cealaltă. Una vede salvarea în chilia mănăstirii. Cealaltă vede salvarea într-o cabină de vapor. Spre deosebire de investigaţia jurnalistică, unde prim-planul era ocupat de « fata posedată », şi care moare, legată de scîndura exorcizării, în ficţiune personajul principal devine « cealaltă », fata care supravieţuieşte. Dar cu ce preţ… Întregul « grup de la mănăstire » e foarte bine pus în pagină de Mungiu, în frunte cu Maica Superioară jucată de Dana Tapalagă, mereu cu o lumină a blîndeţii strălucitoare, pe chip. O idee a lui Mungiu a fost să nu caricaturizeze pe nimeni; pînă şi figura « exorcistului de la Tanacu » se încarcă, în limitele date, de umanitate şi de adevăr, graţie lui Valeriu Andriuţă (actor încă necunoscut la noi, provenit din Republica Moldova, ca şi operatorul, Oleg Mutu).

E greu de spus de ce, într-un anumit punct, calităţile acestui film atît de armonios par că se întorc împotriva lui, şi catharsis-ul nu se produce - ca şi cînd un exces de « stăpînire a materialului » ar împiedica orice grăunte de nebunie să existe, deşi ea, nebunia, există din belşug…

Voi reveni, vorba unui personaj, din cu totul alt film, şi mîine e o zi!

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.