Mostra Internatională de Artă Cinematografică: Chinezării venetiene

Eugenia Vodă, România Literară, 29 Septembrie 1999
 

Stirile transmise cu obstinatie de agentiile de presă au simplificat, inevitabil, lucrurile; planeta a perceput Venetia '99 ca editia "cu chinezi, cu sex si cu Jerry Lewis"! Cam asa a si fost: cu chinezi (cîstigători), cu sex (polemic), si cu Jerry Lewis (Jerry Lewis). Jerry Lewis ă o legendă vie, un mare clovn al secolului, creatorul uneia dintre cele mai expresive "măsti americane" din istoria filmului ă a apărut la festival cu un aer glorios (desi, acum nici două luni, a avut de luptat cu o meningită virală) si s-a prezentat la conferinta de presă în pantaloni scurti si cu un tricou rosu aprins, tinuta perfectă pentru un tînăr de 73 de ani care declară că, în sinea lui, s-a oprit la 9 ani. Dincolo de dezlăntuirile acide-sarcastice-defensive ale lui Jerry Lewis, la întîlnirea cu presa, l-am auzit vorbind si despre "lucruri serioase": despre faptul că are o fetită de 7 ani, pe care îsi doreste să o vadă cînd o să termine scoala si cînd o să se mărite, drept care promite că nu va abandona prea usor! Despre infinita admiratie pentru Chaplin si Stan Laurel, despre nevoia vitală de a salva rîsul, de a ne salva prin rîs, despre faptul că detestă televiziunea ("nu mă uit decît la CNN, atît ă CNN!"). Leul de Aur pentru carieră, acordat acum lui Jerry Lewis, a pus punct unui lung proces de reevaluare a unui artist ani în sir subevaluat, initial respins de "critica intelectualistă", apoi recuperat, la timp, adică în timpul vietii (spre deosebire de un Totò, de pildă, căruia gloria i-a fost hărăzită post-mortem).

Recenta editie (a 56-a) a fost editia unei renasteri programatice a Mostrei venetiene, care a intrat, acum, pentru cîtiva ani buni, într-o nouă eră, "era Barbera".

Noul director al festivalului, Alberto Barbera ă de formatie critic de film, plin de elan, cu un aer de tenor victorios - , are ambitia si competenta de a scoate Mostra din starea de derivă în care intrase în ultimii ani. La sfîrsitul festivalului, un mare cotidian italian a dat, mai în glumă mai în serios, niste "note". Directorul Mostrei a fost gratulat cu 7 pentru organizare si cu 4 pentru selectie. (I s-a pus în cont pînă si pana de curent, "în direct", de la festivitatea de închidere!) În fapt, comparînd cu alti ani, organizarea a fost de nota 10; desi numărul acreditatilor a crescut, proiectiile au fost esalonate în asa fel încît au dispărut busculadele infernale din alti ani, de la intrarea la fiecare film. Din multe alte "detalii" (care, împreună, fac muzica unei editii), s-a văzut că noul director are simtul valorii si are forta de a crea un eveniment. Juriul a fost condus, relaxat, de Emir Kusturica (lansat, acum 18 ani, tocmai la Venetia cu un Leu de Argint); Kusturica n-a uitat că un ziarist american a scris, atunci, că a fost premiat un "nobody from nowhere"; între timp, acest "nimeni de nicăieri" a devenit, cu adevărat, cineva (chiar dacă, din nefericire, tot "de nicăieri"!).

Cît despre selectie... "Dacă nu plouă, nu cresc ciuperci", sună o formulă favorită a lui Pontecorvo. Cine si-ar fi imaginat că autori de calibru, multipremiati, cineasti pe care orice mare festival al lumii ar fi fericit să-i aibă în program, cum ar fi o Jane Campion, sau un Mike Leigh, vor veni cu filme mult sub nivelul lor? Cu un film prolix si strident (Holy Smoke) sau cu o superproductie muzicală lungă si corectă (Topsy-Turvy) ? Dar, la urma urmelor, asta face si frumusetea lucrurilor; în artă nimic nu poate fi "previzibil" si "programat"; favoriti faimosi, care par să aibă toti asii, pot să piardă, iar un "nimeni" poate să cîstige.

Kubrick fără Kubrick

Despre aventura facerii lui Eyes Wide Shut (Cu ochii larg închisi), ultimul film al lui Stanley Kubrick, s-ar putea scrie o carte (s-a si scris, deja!). Regizorul a murit înainte de a-si termina filmul, care, în post-productie, a încăput pe mîini străine. Ceea ce se vede. Premiera americană a împărtit lumea în două tabere: pro si contra. Adevărul e că filmul nu e, cîtusi de putin, capodopera anuntată printr-o campanie publicitară turbată (Warner!). Povestea (o adaptare-modernizare a unei proze din anii '20, de Arthur Schnitzler) se învîrte în jurul unui cuplu new-yorkez, jucat de cuplul din viată Tom Cruise-Nicole Kidman; tineri, frumosi, bogati, bîntuiti de "fantasme erotice", obsedati de "necunoscut", de trădarea conjugală, si încercînd (teoretic) noi experiente: Ea - în vis, într-un cosmar, El - în realitate, într-o noapte de cosmar, în care ajunge într-un palat, la o orgie cu măsti, de unde e expulzat rusinos, iar lucrurile vor lua o turnură cvasi-politistă. Urmăresti filmul ca pe o poveste de 1001 de nopti cu aer hollywoodian. E greu de imaginat cum ar fi arătat dacă l-ar fi finisat însusi Kubrick. Interesant e că genialul regizor îsi dorea să facă povestea de acum multi ani, iar actorul la care s-a gîndit initial a fost... Woody Allen! De la sensibilitatea nevrotică a lui Woody, pacient fidel al cabinetelor de psihanaliză, pînă la băiatul frumos, dar cu certe limite, numit Tom Cruise, e o distantă astronomică. E ca si cînd Fellini, în 8 1/2 , l-ar fi înlocuit pe Mastroianni cu Schwarzenegger! Încercarea s-a dovedit prea grea pentru Tom Cruise, care, instinctiv, a înteles asta (probabil nu degeaba s-a îmbolnăvit de ulcer, la filmări).

Filmul are cîteva secvente interesante, are o elegantă vizuală, dar, în esentă, sună a gol, expozitiv, fără profunzime si fără mister. În acest sens, nu poti să contrazici, întru totul, sentinta prestigiosului The Independent: "Eyes Wide Shut e un dezastru". Deocamdată, filmul (care a costat 60 milioane dolari) a avut încasări, în State, de numai 55 de milioane. Producătorii contează acum pe Europa, pe fascinatia europenilor pentru nemuritorul Kubrick. Fascinatia pentru Kubrick a functionat mereu în Europa, mai putin în tara maestrului, în Anglia (unde nu se simtea iubit ci, de multe ori, hulit). Sotia lui Kubrick îsi aminteste cum obisnuia el să o întrebe: "Ce i-am făcut Angliei?..."

Desi de un formidabil impact "promotional", pentru Mostră, filmul lui Kubrick a însemnat, din punctul de vedere al multor critici, un început cu stîngul al editiei. Discutia a deviat, de la început, de la cinema spre "lumea de azi, în care oferta sexuală e agresivă, continuă, sufocantă..." Drept care s-a remarcat, în primele zile ale festivalului, o excesivă "ofertă sexuală" a filmelor din selectie, culminînd cu scandalul numit Gojitmal (Minciuni).

Sado-masochisti din toate tările, uniti-vă!

Actiunea se petrece în Coreea de Sud.

Mai întîi a fost un roman, pentru care autorul, Jang Jung II, a făcut sase luni de puscărie pentru pornografie. Regizorul, Jang Sun Woo (n.1952), a făcut si el un "stagiu", în anii '70, pentru activităti politice subversive.

Filmul e blocat de cenzură, în tara lui, drept care la Mostră s-au prezentat să-l vadă 26 de ziaristi sud-coreeni, mai multi decît oricînd în istoria festivalului. Avem de-a face cu un solid tratat de sado-masochism în imagini, în jurul unui sîmbure de "Lolita" asiatică. O fată de 18 ani si un sculptor de 38, J si Y, se lansează într-un "delir sexual" de lungmetraj, care a produs perplexitate la Venetia. Ca într-un fel de documentar "obsedat", regizorul ne anuntă, cu titluri, pe ecran: "Prima "rundă" (elegant tradus), "A doua rundă", "A treia rundă". Analisti vigilenti au numărat circa 50 de "runde", enumerate temeinic si "pisălogic", într-un crescendo involuntar umoristic: J si Y, îndrăgostiti fără sperantă, îsi anexează, treptat, material auxiliar, nuieluse, bastoane, bîte, furtunuri, în valize tot mai mari! Împărtită între amuzament, exasperare si plictiseală, sala asistă cum cei doi se cotonogesc, se învinetesc, se traumatizează reciproc, temeinic, cu o vigoare pe lîngă care Marchizul de Sade pare un dulce copil. Totul se petrece în Coreea, dar ultima bastonadă are loc ă omagial? ă la Paris. Apropo: reprezentantii Vaticanului la Venetia s-au scandalizat văzînd filmul coreean si au criticat prezenta masivă a filmelor "cu sex" în festival. Înaltii prelati cinefili au opinat că Gojitmal nici nu se compară cu Ultimul tango la Paris, care avea, cităm: "o cu totul altă tensiune internă!"

Barbera a răspuns pe dată, cu un comunicat intitulat "Biserica n-a înteles filmul". Doar că nu l-a prea înteles nimeni, la Venetia, nici critica, nici publicul. Regizorul si-a apărat, cu ardoare filmul: "e un joc! Trebuie privit asa cum citesti graffiti-urile într-un WC: te amuzi, dar nu le iei în serios!" Pe de altă parte, el însusi îsi ia filmul în serios, anexîndu-i chiar si un "resort politic": cînd cele două personaje sînt în căutare de bete corespunzătoare, prin oras, unul zice, văzînd niste insi care lucrau la un trotuar: "De ce nu pot trăi fără să muncească?" Regizorul explică: "În Coreea de azi, scufundată într-o criză economică dezastruoasă, aflată sub controlul Fondului Monetar, într-o tară în care toată lumea e obsedată de necesitatea de a produce, replica sună teribil de subversiv!" Această asociatie, în capul unui cineast, între excesele din propriul film si... FMI arată cît de nebuni pot fi, uneori, oamenii! De fapt, regizorul a declarat că, pentru el, "pornografia si Nirvana sînt totuna" (drept care înlocuieste, probabil, "le mise en abîme" cu "la mise en sex"!). Inserarea unui asemenea film în competitie a fost privită ca aberantă. Degeaba a încercat regizorul să convingă cît de revolutionară e o asemenea poveste, cu doi indivizi preocupati doar de perversiunile lor, într-o tară care are "cultul muncii", si în care "coreenii sînt conservatori, legati de principiile rigide ale taoismului". Probabil că fostul logodnic, din viată, al interpretei, e si el "taoist", de vreme ce a pus-o să aleagă între el si film. Fata a ales. ("Îl iubeam, dar am ales filmul.") "În numele realismului" a acceptat si sexul live. Partenerul din film s-a îndrăgostit de ea, si, după atîtea "runde" cinematografice, i-a propus să facă amor "de-adevăratelea"! Dar ea a refuzat. Cinema, cîte se comit în numele tău!

Serios vorbind, se pare că un nebun a aruncat, la Venetia, o piatră, pe care cohorte de întelepti s-au repezit s-o ridice. Azi, cînd, aflăm, industria "porno" e mai înfloritoare ca oricînd, iar "mesajele erotice" intră, pe canalele t.v., în casele oamenilor cumsecade, tendinta Gojitmal nu trebuie tratată cu usurintă. Afluenta unor asemenea filme în program nu a fost, zice directorul, "cu intentie": "e vorba de faptul că multi regizori de pe glob simt că erosul ar fi tema centrală a acestui sfîrsit de secol". Antropologi, sociologi, academicieni prezenti la Venetia au văzut în "recursul la sexul extrem" din filmul coreean, expresia simbolică a unei lumi care si-a pierdut simtul valorilor si se aventurează pe o spirală auto-destructivă. În acesti "atleti ai erosului" trebuie văzut un protest steril fată de o lume în care "conditia umană" se degradează tot mai mult. Un critic serios a anuntat că vrea neapărat să citească romanul coreean, ca să-si dea seama dacă scriitorul "e un pornograf sau e un respectabil Moravia asiatic cu ambitii fenomenologice"... Văzînd filmul, am zice că e curat pornograf, dar parcă poti să stii? Mai ales că, în comunicatul de răspuns al directorului Mostrei, apărut în ziare, citim că ar fi vorba de "adulti constienti, care au decis să-si exprime sexualitatea într-un mod non-comun". Rîdeti sau nu?

Cei doi Zhang

Din cele 135 de filme ale Mostrei, grupate în diverse sectiuni, crema productiei mondiale o reprezintă, teoretic, cele 18 titluri din sectiunea competitivă. Printr-un fenomen curios, se întîmplă, des, si la Cannes, si la Venetia, ca filmele mai bune să apară în alte sectiuni, iar competitia, ca acum, să dea semne de oboseală, să fie fără inspiratie, fără inventie, fără anvergură, fără filme de autor memorabile (cu exceptia lui Kiarostami; si, în afară de concurs, cu exceptia lui Woody Allen, despre care vom scrie într-un număr viitor). Deocamdată să ne oprim la Palmaresul oficial al festivalului.

După filmele mai mult sau mai putin obsedate de asa-zisa "tema centrală a sfîrsitului de secol" din prima parte a Mostrei, cînd au apărut filmele chineze, animate de o infinită pudoare si de un geniu al naivitătii, ele păreau incredibile. S-ar putea scrie o schită umoristică despre spectatorul dopat cu perversiuni, care, atunci cînd vede, în filmul chinezesc, o fată cuminte ca Scufita Rosie, făcînd autostopul, seara, pe un drum de munte pustiu, - asteaptă cu groază să urmeze o scenă de amor hard; sau, în alt film chinez, cînd vede două tinere ă o puscăriasă proaspăt eliberată si o gardiană, hălăduind prin noapte ă asteaptă să i se servească, în orice clipă, o scenă de lesbianism! Nimic din toate astea, spre uimirea recunoscătoare a privitorilor. Si a juriului, care a recompensat cele două filme cu trofeele supreme.

Filmele chineze au cucerit prin simplitate, prin densitate emotională, prin credinta în vocatia purificatoare a cinematografului. Cei doi Zhang, Zhang Yimou (n.1950) si Zhang Yuan (n. 1963), sînt despărtiti nu numai de o generatie, dar si de un statut administrativ diferit. Primul (care mai are la activ un Leu de Aur si unul de Argint) a fost reprezentantul oficial al Chinei în concurs; al doilea a participat sub pavilion italian (filmul fiind coprodus de Fundatia Benetton), fără viza cenzurii chineze (ceea ce a functionat si ca un mic cîrlig publicitar).

În filmul lui Zhang Yimou (Nici unul mai putin, Leul de Aur), o fată de 13 ani, suplinitoarea unui învătător dintr-un sătuc sărac, dintr-o scoală dărăpănată, în care o bucătică de cretă e aur, întelege că are o singură misiune: să nu-i plece nici un copil de la scoală. Unul pleacă, într-o bună zi, împins de mizerie, să muncească la oras. Învătătoarea pleacă si ea - pe jos, fără un ban în buzunar - , după copilul rătăcit, si tot filmul va fi odiseea ei în marele oras; doarme pe stradă, mănîncă resturi, scrie anunturi, se postează la poarta televiziunii, si stă acolo cîteva zile, întrebînd pe fiecare biciclist care iese din curte dacă e directorul institutiei! În fine, directorul o remarcă pe fereastră, o include într-o emisiune, în care ea tace si izbucneste în plîns, în fata camerei, implorîndu-l pe pusti să se întoarcă la scoală! Pustiul apare, si amîndoi se vor întoarce în sat, plus o echipă de televiziune, plus un microbuz plin cu cretă colorată! Nu poti să nu zîmbesti gîndindu-te cu cîtă bucurie ar fi întîmpinat un asemenea film si fostul nostru CCES! Doar că, miraculos, simplismul e evitat, si filmul iradiază o extraordinară putere de convingere: în viată, totul e să vrei cu adevărat ceva; dacă vrei ă poti (să muti si muntii din loc). În celălalt film chinez (Saptesprezece ani, Premiul special de regie) o minoră care si-a omorît, fără să vrea, într-o ceartă, sora vitregă, se întoarce acasă, după 17 ani de închisoare si de reeducare, într-un oras schimbat, într-o familie împietrită, mortificată afectiv. Dar, din nou "mesajul pozitiv": afectiunea poate fi descoperită sau recuperată chiar si atunci cînd totul pare mort, pierdut, secat. Amîndoi regizorii au o privire anti-melodramatică, si sînt interesati nu de originalitatea limbajului vizual sau de puterea de soc a subiectului, ci de adevărul sentimentelor, de sinceritate, de evitarea stereotipiilor. La Conferinta de presă a laureatilor, unul din ei a făcut, în trecere, o observatie interesantă: văzîndu-si filmele în săli diferite, pe meridiane diferite, a constatat ceva: se rîde la momente diferite, dar se plînge, peste tot, la aceleasi!

Esential si moral

"Nu-mi plac sexul si violenta în cinema. Le las filmelor occidentale", a mărturisit al treilea cîstigător al Mostrei, maestrul iranian Abbas Kiarostami, interesat de "un cinema esential si moral, mostenire a vremurilor cînd făceam filme pentru copii..." Vîntul ne va lua cu el (Marele Premiu al Juriului) e filmat exclusiv cu neprofesionisti, într-un sat pierdut în Kurdistanul iranian, într-un desert în care viata si timpul parcă s-au oprit acum o mie de ani. În lumea arhaică si ă poate tocmai de aceea ă fascinantă a filmului, apare un intrus, un citadin, cu o figură de intelectual, care, e de bănuit, asteaptă ceva: se sugerează nebulos că asteaptă, poate, să moară o bătrînă din sat, ca să filmeze un ritual funebru, dar bătrîna întîrzie să moară si "inginerul" pierde timpul prin sat. Totul e legănat în ritmuri fastuoase, pline de mister, de întelepciune, de poezie persană, combinate cu un umor sec, irezistibil. Un exemplu de gag: de cîte ori îi sună, în film, telefonasul, personajul răcneste: "Nu se aude! Asteptati!", apoi fuge, îsi ia masina si conduce la singurul loc unde "se aude", în vîrful unei coline, de unde comunică, mereu, acelasi lucru: că nu are nici o noutate!

În loc de concluzie: în epoca unui cinema hipertehnologizat, în epoca starurilor de renume mondial (si au fost la Venetia, din plin, de la Meryl Streep la Banderas, Brad Pitt, Melanie Griffith etc. etc.), în epoca cine-suprematiei americane, în epoca sexului si a violentei, Venetia a fost cîstigată de trei filme (relativ) sărace, cu neprofesionisti, cu mijloace tehnice modeste, cu orgoliu documentar, cu un "specific national" exploziv, filme care, se pare, nici măcar nu vor rula în locurile unde au fost filmate, si pe care multi dintre "actorii" lor nici nu le vor vedea vreodată.

Revenind cu picioarele în lumea noastră, Premiile de interpretare au mers în Franta si în Anglia; Nathalie Baye, într-un rol de mare finete, într-un film inteligent si cu un titlu (în fine) înselător: O legătură pornografică (al unui tînăr belgian, Frédéric Fonteyne); si Jim Broadbent, unul din acei magnifici actori britanici de extractie teatrală (în filmul lui Mike Leigh), care a povestit un lucru incredibil: că a jucat fără text, improvizînd, pe paltou, în limitele personajului! Premiul Marcello Mastroianni pentru un tînăr actor a fost acordat austriecei Nina Proll (un talent plin de culoare, o feminitate accentuată, dar neagresivă în naturaletea ei), pentru rolul din Nordrand, film de debut, despre viata chinuită a unor emigranti într-o Vienă neprimitoare. Aflăm, dintr-un interviu italian, că regizoarea, Barbara Albert (n. 1970, la Viena), ar fi de origine română (unul din personajele din film e român si e jucat ă bine! ă de tînărul Tudor Chirilă). Iată ce spune regizoarea, în acel interviu: "Cred că România nu mai are sperante, ca tară. Stim că si acolo cineva are banii, dar nu stim cine. Cînd am fost ultima dată acolo m-a cuprins o tristete paralizantă..." Si asa, în fine, am fost si noi pomeniti si noi într-o discutie, la Venetia, de unde ne credeam complet scosi din circuit! Singura consolare pe care o pot oferi, pentru moment, cititorilor, e că si Viena din film arată tot de "o tristete paralizantă". Si multe alte locuri din filmele Mostrei au fost tot de o tristete paralizantă. "Totusi este trist în lume". Cu exceptia, poate, a Coreei de Sud...

Pe de altă parte, tristetea Estului european e un fapt care nu mai interesează.

Se poate vorbi, în selectiile festivalurilor, de Estul uitat, de Estul ignorat, de Estul demodat. Estul admis, si la Venetia, cu excesivă parcimonie în competitie: un singur film cu, si de, cunoscutul actor polonez Jerzy Stuhr, O săptămînă din viata unui om, omul fiind un procuror al zilelor noastre, într-un film despre "slăbiciunea omenească" în general si despre Polonia de azi în special, un film plin de substantă, trecut prea repede cu vederea de jurati. Zice Stuhr: "În comunism eram uniti sub aripile unor Kieslowski si Zanussi. Acum sîntem liberi si separati. Eram obisnuiti să avem un dusman comun, să luptăm împotriva lui, si lupta ne stimula fantezia. Azi, unica grijă sînt banii, ceea ce nu stimulează creativitatea"...

În film, nevasta procurorului jucat de Stuhr, în prag de faliment cu o fundatie, e gata să accepte o donatie oferită de un (fost?) comunist plin de bani. Procurorul face o criză de nervi si o convinge să refuze. L-am întrebat pe Jerzy Stuhr dacă în viată ar reactiona ca personajul lui sau ca personajul nevestei, atunci cînd ar căuta bani pentru un film. După cîteva ezitări, s-a hotărît: "Ca să-mi fac filmul, asa cum vreau eu, as primi bani si de la Diavol!"... În schimb, sub nici o formă nu ar putea face film despre altceva decît despre Polonia. Există un singur polonez care poate face film si despre altceva, si care a devenit, cu adevărat, cetătean al lumii: Polanski.

În aceeasi ordine de idei, a fost inexplicabilă absenta oricărui film rusesc din competitie, cu atît mai mult cu cît, într-o altă sectiune venetiană, am văzut o veritabilă bijuterie a realismului fantastic, un film de o originalitate năvalnică, Luna Papa, de Bahtiar Khudojnazarov (n. 1965), care ar fi avut toate calitătile pentru un Leu de Aur.

În ultima zi a festivalului, într-un interviu, directorul Mostrei a admis, autocritic, că a gresit admitînd unele filme în competitie. Nu si sud-coreeanul Gojitmal, pe care continuă să-l apere. Fiecare cu perversiunile lui.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.