Mica infractiune si VIP-urile locale

Eugenia Vodă, România Literară, 27 Octombrie 1999
 

Care credeti că e replica cea mai des folosită în filmele americane, o replică întîlnită, zic statisticile, în peste 80% din filme? N-o să ghiciti: "Să iesim de aici"! Filmul american a ajuns la o asemenea perfectiune în exploatarea si asamblarea poncifelor încît, în mileniul trei, ne putem imagina un computer scenaristic apt să combine singur replici deja verificate - de la "Să iesim de aici!" pînă la, să sicem, "Play it again, Sam"... Din fericire nu sîntem încă în mileniul trei. Deocamdată, mai există regizori care îsi pot permite să fie geniali, cu oricîtă "ineficientă". Bunăoară Woody Allen.

Woody Allen are o slăbiciune declarată pentru Venetia, drept care a acceptat să-si trimită noul film -al 32-lea- Sweet and Lowdown, în festival (ca întotdeauna, în afara concursului). O falsă (si o farsă) biografie romantată, despre un geniu al jazz-ului în America anilor '30, un personaj inventat de Woody Allen după chipul si asemănarea ironiei si melomaniei proprii. Un personaj pitoresc si excentric, fanfaron, cleptoman, caraghios, grandoman, dar, peste toate - si împotriva tuturor! - un talent divin. Un geniu - perdant, patetic-buf, un copil mare, care stie că e "mare", se laudă mereu cu talentul lui, dar, de fiecare dată, nu uită să mentioneze că există unul care cîntă mai bine decît el! (din această "nevroză a numărului doi" Woody scoate efecte încîntătoare!) Acel "unul" pomenit mereu în film, "tiganul care cîntă în Europa", e un personaj real, un chitarist intrat în istorie si drag lui Woody Allen, Django Reinhardt (1910-1953; un magician al chitarei, care avea două degete, la mîna stîngă, paralizate). În personajul chitaristului "nr. 2", Sean Penn realizează unul dintre cele mai fabuloase portrete tragi-comice pe care le-a cunoscut, pînă acum, ecranul. E greu de presupus că viitoarele Oscaruri vor putea să-l ocolească pe Sean Penn. Tot pentru Oscaruri, tot din Sweet and Lowdown (Dulce si jos, titlu cu coloratură muzicală), trebuie retinut, neapărat, un nume: Samantha Morton, interpreta unei tinere mute, cu o ardere candidă si generoasă, în spiritul Giuliettei Masina. Filmul are gratie si fantezie, are umor - inteligentă - disperare - melancolie, tot acel amalgam care face originalitatea stilului Woody Allen.

Ca o curiozitate, pentru cinefili: după ce a lucrat cu mari operatori europeni ("antonionianul" Carlo di Palma si "bergmanianul" Sven Nykvist), iată-l acum pe Woody Allen apelînd la un operator chinez, Zaho Fei (care a lucrat cu Zhang Yimou).

Ultimul Scorsese, Il Dolce Cinema, a fost primit, si el, cu entuziasm la Venetia, - poate si pentru că, dincolo de calitătile de documentar, filmul îi aminteste unei cinematografii aflate într-un moment sters -, epoca măretiei pierdute....

Scorsese, nepot de emigranti sicilieni, îsi aminteste cum a descoperit, în adolescentă, la televizor, filmele italiene - la care se uita fascinat, împreună cu bunicii, cu părintii, cu fratele -, si cum a început să-si descopere, cu adevărat, familia, prin intermediul acelor filme! Documentarul lui Scorsese e o întoarcere obiectiv-subiectivă la imaginile, la actorii, la secventele, la cineastii italieni care l-au marcat, l-au influentat, l-au amuzat, l-au răvăsit, l-au însotit, mereu, în timp. Roma, oras deschis, Hoti de biciclete, La terra trema... De Sica, Visconti, Antonioni, si, mai ales, Rossellini. "Tot ce am învătat, am învătat de la Rossellini" îi place să spună lui Scorsese (amintindu-ni-l pe Fellini: "Rossellini e Tatăl din care ne tragem cu totii")...

Plină de finete e analiza lui Scorsese la Aventura ("toti acei oameni au timp si au bani, dar banii si timpul nu fac decît să le accentueze nevroza"... Ceea ce ne poate trimite, mutatis mutandis, la mărturisirea lui Woody Allen: "Pentru mine munca e o terapie, sînt ca un bolnav psihic care se vindecă împletind cosuri de baschet".)

Călătoria lui Scorsese în imperiul filmului italian a ajuns doar la jumătate ("work in progress"). Pînă acum, principalul "sponsor" a fost Giorgio Armani, care a investit în film peste două milioane de dolari.

Dincolo de valoarea didactică, documentarul lui Scorsese cucereste prin fervoarea confesiunii ("As fi putut fi si eu unul din copiii din Paisà") si prin patosul necontrafăcut, patosul unui mare îndrăgostit de neorealism. Prin neorealism, "cinematograful a redat demnitatea si orgoliul national unei tări devastate de război, care trebuia să-si găsească identitatea si unitatea culturală"... Cinematograful acela avea o energie, un patos social, o "tensiune morală si lingvistică" pe care filmul de azi le-a pierdut... Scorsese e obsedat de recuperarea memoriei ("fără memorie nu există cinema"), de împrospătarea memoriei afective, si nu de pretexte istorice sau critice. De altfel, zice malitios, "îmi place prea mult cinematograful ca să fiu critic."

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.