Mărturie asupra unui suflet liniştit

Eugenia Vodă, România Literară, 20 Noiembrie 2002
 

În '76, la prestigioasa editură pariziană Plon, apărea cartea de memorialistică a unei "foste deţinute politice din România", Nicole Valéry-Grossu (rămasă în Franţa, unde a cerut azil politic, în '69), Binecuvîntată fii, închisoare... Titlul e extras dintr-o mărturisire a lui Soljeniţîn, care e şi motto-ul cărţii: "...Am stat acolo mult timp, acolo mi-am făurit sufletul şi pot spune fără ocol: BINECUVÎNTATĂ FII, ÎNCHISOARE..., binecuvîntat fie rolul pe care l-ai jucat în existenţa mea!" ... În existenţa autoarei noastre, închisoarea a avut rolul să o purifice, să-i întărească credinţa, să o facă să simtă, practic, ceva ce în afara închisorii rămăsese pentru ea o idee strict teoretică, dacă nu străină: Dumnezeu este iubire (acesta e şi primul punct al "îndreptarului" pe care şi l-a conceput în închisoare, şi care a ajutat-o "să nu cadă pradă duşmanului" şi să nu nutrească "nici o ură faţă de vreo fiinţă"). Pentru unii, închisoarea a însemnat pierderea sufletului, pactul cu diavolul, încărcarea cu ură; pentru alţii - şi Nicole Valéry-Grossu e un spendid exemplu -, închisoarea a însemnat apropierea de Dumnezeu, care este iubire... Cartea s-a bucurat de interes în Franţa, unde a mai avut încă trei ediţii (în '77, în '78 şi în '83), şi a fost tradusă în engleză, germană, italiană, norvegiană. Acum, în fine, chiar dacă cu o întîrziere regretabilă, apare şi în româneşte (în ed. Univers), o dată cu lansarea filmului realizat după carte de Nicolae Mărgineanu (la premiera căruia a participat soţul autoarei, Sergiu Grossu; Nicole Valéry a murit în 1996). Citind-o, înţelegi de ce, peste ani, Cicerone Ioniţoiu avea să o numească pe autoare "un semn al binelui în această lume tulburată de răi şi de rele"...

Pare incredibil că, după '89, nimeni nu s-a grăbit să lanseze, în România, această carte; după cum pare la fel de incredibil faptul că scenariul acestui film a fost respins de două ori la rînd, la două concursuri de scenarii ale CNC-ului, sub preşedinţia lui Stere Gulea, în "regimul Emil", ca să fie aprobat în "regimul Iliescu", de o comisie prezidată de... Sergiu Nicolaescu! Ţine de tristele paradoxuri ale acestor ani...

La data apariţiei, importanţa primordială a cărţii a fost aceea de a reaminti adevărul, unui Occident adeseori orb şi surd: "Mulţi nu pot crede în spusele celor care au scăpat din infernul roşu, despre torturile îndurate. Lumea liberă închide capitolul cruzimii omeneşti la înfrîngerea lui Hitler. Mulţi occidentali nici nu vor să asculte. Războiul le este de ajuns! Celor care cunosc totuşi realitatea şi ştiu că în ţările comuniste există mii de închisori, de lagăre de concentrare, de azile psihiatrice, le pot spune că, în ciuda "testelor" ce mi s-au aplicat, pacea sufletului meu, care a rămas mereu, prin rugăciune, în legătură cu cerul, n-a fost nicidecum tulburată...Şi că, în timp ce înduram cu resemnare torturile fizice, fiinţa mea spirituală, desprinsă de trup, se bucura în suferinţă"... În acest sens, cartea a fost scrisă, conform unei expresii a autoarei, ca un "mini-tratat de tehnică spirituală, util oricărui suflet dezorientat"... "Închisoarea, ca experienţă mistică", îşi intitulează Ana Blandiana prefaţa la ediţia românească: "Poate că cea mai ciudată dintre caracteristicile acestei cărţi ciudate este faptul că, deşi este povestea unei detenţii politice (autoarea, rudă prin mamă cu Iuliu Maniu, a aparţinut tineretului ţărănist şi a fost arestată în 1949 pentru răspîndire de manifeste anti-comuniste), ea nu se desfăşoară nici o clipă în planul politic, ci mult dincolo de el, acolo unde, pe frontiera mereu nesigură dintre viaţă şi moarte, se naşte vibraţia mistică, religia (re-ligare), care se întoarce la propria ei etimologie şi leagă înţelesurile într-un tot indestructibil".

Se poate deduce, cred, din tot acest eşafodaj de citate, cît de dificilă a fost, prin definiţie, translarea pe ecran a acestei literaturi confesive, cu puţină epică şi cu multă "revelaţie interioară". Cum să captezi, în şi prin cinema, "vibraţia mistică"? -, iată riscul major pe care şi l-a asumat Nicolae Mărgineanu. Un pariu cîştigat nu atît la nivelul construcţiei scenaristice (fragile, ranforsate cu inserturi explicative), cît la nivelul imaginii. În cinema, o lumină şi o umbră care cad într-un anume fel pe un perete alb, de închisoare, o pupilă a unui gardian dilatată într-un vizor al uşii de la celulă, o respiraţie amplificată halucinant sau un urlet de durere care îţi străpunge inima - echivalează cu pagini întregi de text. Subtilitatea cuvîntului e înlocuită, în film, cu miza pe o anumită senzorialitate a imaginii (o imagine excepţională, semnată Doru Mitran), o imagine cu o pulsaţie modernă şi în acelaşi timp cu o patină retro (v. culoarea virată înspre sepia), o imagine caldă, ca o magmă a amintirii... Episodul de la Canal - cu tot furnicarul de condamnate, într-un deşert făcut din piatră, efort animalic şi nimicire - e cea mai puternică parte a filmului, plastic vorbind. Dar şi muzical. Pentru că, în acel loc demonic, muzica e ca o aripă îngerească - nostalgică, aeriană şi pură! Ca sufletul femeii împingînd o roabă cu bolovani, năucă, trecînd dincolo de zona interzisă, cu ochii spre cerul gri, pe care zboară o pasăre; şi spiritul ei a rămas, miraculos, mereu liber, ca pasărea cerului. Muzica e compusă de Petru Mărgineanu (fiul regizorului), care a vorbit foarte frumos, la conferinţa de presă, despre cum şi-a dedicat munca bunicului, profesorul clujean Nicolae Mărgineanu (m.1980), care a făcut 16 ani de temniţă, şi ale cărui memorii au fost strînse, de curînd, în volum, sub titlul Mărturii asupra unui veac zbuciumat...

Faţă de carte, scenariul a comasat, a permutat, a selectat şi, inevitabil, a simplificat (de pildă, episoadele din carte despre Ferma Roşia, Ghencea, Tîrgşor au dispărut complet din filmul care se opreşte la Canal). O mostră de intervenţie inspirată în materia cărţii e inversarea episoadelor "Noaptea de Înviere" şi "punerea cu faţa la zid, în noaptea unei percheziţii". Secvenţe impresionante din carte nu se mai regăsesc în film, deşi ar fi putut furniza materie dramaturgică spectaculoasă ( scena întîlnirii la vorbitor dintre mamă şi fiică, scena deţinutelor "scufundate în balega porcilor", scena grupului de "sifilitice" repartizat printre "politice", şi altele încă). În schimb, un moment din film care pare artificial (sosirea la Canal, printre deţinute, a unei femei în rochie neagră, de seară, cu pantofi cu toc, şi asta, aflăm, după peste un an de închisoare şi anchetă!) nu se regăseşte defel în paginile cărţii!

Aerul de autenticitate al filmului se datorează şi unei distribuţii feminine (cea masculină îi e net inferioară), care ar merita un premiu "global", pentru cel mai bun personaj colectiv - un personaj colectiv incluzînd, în partituri fulgurante, cu sau fără replici, nume cunoscute (Dorina Lazăr, Eugenia Bosînceanu, Margareta Pogonat, Maria Rotaru, Victoria Cociaş, Cristina Tacoi, Ecaterina Nazare, Eugenia Maci şi altele), pînă la feţele expresive ale unor actriţe tinere, pe care doar regizorul ne-a putut ajuta să le identificăm: Rodica Ionescu (fata cu rana), Iulia Lazăr (prietena fragilă), Rodica Lazăr (Maica Judith), Cerasela Iosifescu (prostituata vulnerabilă), Romaniţa Ionescu (frumoasa în rochie de seară)... Dintr-un rol de o extraordinară dificultate (care ar fi putut eşua într-o nobleţe strict retorică), Maria Ploae - una dintre foarte puţinele actriţe cu destin cinematografic din istoria şcolii româneşti de actorie - face un personaj ataşant, fremătător şi, mai ales, verosimil (despre o fiinţă, în fond, "neverosimilă"!). Actriţa pare să-şi fi ghidat interpretarea după rîndurile scrise în carte, de autoare, despre o prietenă pe care o admira, despre "chipul ei luminos", "chipul omenesc al lui Christos cel bun şi blînd", "purtarea ei plină de umilinţă creştină"... Personajul din film, ca şi cel din carte, joacă într-un fel de mister post-medieval, în care "direcţia închisorii, gardienii, ca şi miniştrii şi generalii de securitate nu erau decît actorii dintr-o piesă, unde rolul principal era jucat de Iisus, care-şi căuta oile rătăcite"...

Desigur, fiecare, citind cartea, plonjînd în cosmica ei limpezime, îşi imaginează un film propriu... Important este că filmul imaginat de Nicolae Mărgineanu nu a pierdut esenţialul, timbrul profund al cărţii, linia ei de forţă: acceptarea exultantă a suferinţei, înfrîngerea deznădejdii, bucuria sacrificiului, credinţa ca alinare şi izbăvire. "Domnul e cu mine, deci nu mă tem de nimic; ce pot să-mi facă nişte oameni?" sună versetul cheie, dătător de curaj. "Nişte oameni" pot să facă, aşa cum au şi făcut, foarte mult rău. Dar filmul, deşi e o incursiune în infern, deşi distilează atîta cruzime şi atîta amărăciune, îţi lasă, în final, un gust stenic; pentru că, iată, ne convingem din nou, în orice condiţii, în orice iad, oricare om e liber să aleagă.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.