Maradona driblîndu-l pe Kusturica

Eugenia Vodă, Jurnalul Naţional, 22 Mai 2008
 

În selecţia oficială a festivalului, în afara competiţiei, am văzut un film al lui Kusturica despre un fotbalist intrat în legendă, Diego Maradona. “Maradona by Kusturica”. Trepidant. Debordant. Muzical. Pitoresc. Probabil că mulţi dintre criticii care se îmbulzeau la intrarea în sală n-au văzut în viaţa lor un meci de fotbal cap-coadă. Cazul subsemnatei! Îmi aduc aminte că acum doi ani la Cannes, înainte de o proiecţie, am remarcat o oarecare agitaţie în sală, o parte a publicului îl recunoştea şi îl privea insistent pe vecinul meu de rînd, care habar n-aveam cine e! Atunci am aflat că brunetul cu aer de actor mexican supraponderal nu are nimic de-a face cu lumea filmului, ci e un zeu al stadioanelor (un zeu căzut sau decăzut, dar, oricum, un zeu!). În fine, Maradona a venit în 2008 la Cannes ca interpret al propriului personaj; el şi Kusturica au oferit, în doi, o conferinţă de presă din care am aflat, printre altele, că una din cele două fiice ale lui Maradona e actriţă şi că, înainte de conferinţă, Maradona le-a promis fetelor, prezente la Cannes, că n-o să spună nimic despre... Pele! Pînă la urmă a spus: “Pele să nu mă mai critice pe mine, să-şi vadă mai bine de problemele lui, că are destule!”.

Unul dintre cei mai originali cineaşti contemporani, maestrul ritmului dezlănţuit, inimitabil, chiar dacă mult imitat (inclusiv de el însuşi, în fazele manieriste), de două ori laureat cu Palme d’Or, Kusturica se declară foarte mîndru că a fost numit, uneori, în presă, “un Maradona al cinematografului”. Iar Maradona rămîne “fotbalistul secolului”, un dribleur inegalabil, omul care în cîţiva ani de carieră sportivă a fericit milioane de locuitori ai pla­netei, ca apoi să piardă complet controlul propriei existenţe, să devină dependent de droguri, să alunece tot mai jos, să fie “un om mort” şi, iată, când nimeni nu mai credea, el a fost în stare să învingă toxicomania, să renască din propria cenuşă, să dea jos 40 de kilograme şi să se prezinte la Cannes ca un om modest, inteligent şi plin de umor, care se simte suportabil în pielea lui.

Documentarul durează cât o partidă de fotbal – 90 de minute. Dacă într-o partidă de fotbal mai sînt posibili şi timpi morţi, într-un film de Kusturica – nu! Acest portret “by Kusturica” e şi un excelent film de montaj, e şi o mostră de cinema dinamic, e şi un joc. La un moment dat, un joc cu balonul rotund între Kusturica şi Maradona. Kusturica a jucat şi el fotbal în adolescenţă, era programat pentru o carieră de fotbalist, dar destinul a vrut să fie altfel. Replicile şi pasele lui Maradona se intersectează în film cu imagini din filmele lui Kusturica; portretul e subiectiv la culme, dar tocmai în asta constă farmecul lui. Un ziarist i-a reproşat lui Kusturica că apare în propriul film cam la fel de mult ca Maradona, dar cineastul a replicat cu umor că de multe ori n-a avut încotro, cineva trebuia să apară, de vreme ce Maradona era atît de imprevizibil, de neparolist, de greu de prins... şi totuşi l-a prins!  

“Dacă cocaina e un drog, atunci eu am fost un drogat” – o spune Diego Armando Maradona în 2005, când Kusturica a început să filmeze documentarul despre cel supranumit butoiaşul atomic, devenit între timp un simplu butoi... Nu-ţi vine să crezi că silueta monstruoasă de pe ecran e argintul viu care a marcat golul secolului la Mundialul mexican, în poarta Angliei (ca o splendidă revanşă argentiniană faţă de Doamna de Fier (Margaret Thatcher apare pe stadion în cîteva secvenţe de desen animat, ca şi Bush, de altfel), gol reluat de vreo douăzeci de ori în film şi provocând de fiecare dată acelaşi oftat de admiraţie în sală. N-ar fi exclus ca unii (dintre cei neduşi la stadion în viaţa lor) să fi plecat de la proiecţie cu impresia că supremul gest în fotbal este să înscrii un gol cu mîna! Pentru că Maradona recunoaşte că a marcat un gol decisiv cu mîna...

Maradona are suflet şi suflu de revoluţionar latino-american, plin de tatuaje: pe un picior are un tatuaj cu “Fidel Castro”, iar pe o mînă cu “Che Guevara”; Maradona e un fost copil sărac dintr-o pe­riferie din Buenos Aires, un puşti genial care şi noaptea juca fotbal, ca a doua zi să fie şi mai bun; Maradona a ales să joace la Boca Juniors, şi nu la River Plate, care îl plătea mai mult, pentru că a refuzat să-şi trădeze visul copilăriei; Maradona la Napoli a dat de Camora şi de cocaină, iar evoluţia de fotbalist divin i-a fost bruiată de tot felul de lucruri neortodoxe. Apropo: am aflat din film că, în Argentina, idolatria pentru Maradona a mers până acolo încît fanii au înfiinţat o “biserică maradoniană”, cu peste 100.000 de aderenţi, un amestec de kitsch şi de grotesc care nu se putea naşte decît în America de Sud. Adepţii primesc consacrarea doar după ce înscriu un gol cu mîna pe stadionul-biserică special închiriat pentru acest ritual. Am crezut la început că toată povestea a fost inventată de Kusturica, dar biserica maradoniană chiar există...

Mare e stadionul tău, Doamne!

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.