La umbra producătorilor în floare

Eugenia Vodă, România Literară, 20 Iunie 2001
 

Personajul-cheie al lumii filmului a fost, este şi va fi Producătorul. Americanii ştiu cel mai bine asta, de vreme ce, la strigarea Oscarului pentru cel mai bun film, pe scenă nu urcă regizorul ci producătorul, omul căruia un film îi datorează, propriu-zis, existenţa.

Se ştie, nici o altă artă nu e atît de dependentă de "suportul material" şi de "ceilalţi" cum e filmul. Un film făcut de un artist neînţeles, pentru sine, un "film de sertar"e un nonsens. În materie de cinema, reevaluările timpului nu pot fi, nici pe departe, la fel de spectaculoase ca în literatură sau în pictură. Filmul este sau nu este! Dacă filmul românesc e mort, lucrul se datorează, poate, în primul rînd, absenţei producătorului autentic din peisajul autohton. A devenit un loc comun ideea că "nu sînt filme pentru că nu sînt bani". Nu banii îi lipsesc filmului românesc ci producătorii, adică oamenii capabili şi să găsească bani, şi să ştie ce să facă cu ei, şi să ştie cum să imprime o traiectorie produsului finit, adică filmului. Înainte de '89, unicul producător era statul (interesat de film ca instrument de propagandă; v. Lenin: "cinematograful e, pentru noi, cea mai importantă artă"...); după '89, pentru statul "democratic" şi sărac, existenţa unei cinematografii naţionale n-a mai figurat printre priorităţi. Iar pe terenul viran nu s-a impus nici un producător puternic, mai degrabă cîţiva producători "delegaţi" ai unor producători străini. Din motive obiective (ex. lipsa unui parc de săli adecvat) şi din motive subiective (ex. lipsa talentului de producător, pentru că e vorba, şi aici, de un talent), puţinele experienţe "private" în materie de producţie de film, în toţi aceşti peste zece ani, s-au dovedit lamentabile. Cei care au investit, sporadic, ceva bani în ceva filme, s-au dovedit nu nişte pionieri în meseria, nascîndă, de producător de film în România, ci nişte aventurieri de cursă scurtă, nişte improvizaţi în căutare de improvizaţii. După '89, nimeni nu s-a îmbogăţit sau nu s-a ruinat, la noi, făcînd film. Există şi aşa-numiţii producători pe banii statului: oameni în posturi cu putere de decizie, care au gestionat haotic sau mediocru puţinii bani de la buget pentru filme. Şi, conform tradiţiei, într-un climat de trainică iresponsabilitate, la noi nimeni nu răspunde, niciodată, pentru nimic, şi cu atît mai puţin pentru un film prost. Nimeni nu răspunde pentru un film împotmolit la jumătatea drumului; de cîte ori să mai repetăm povestea: a fost odată ca niciodată un "material filmat" de Mircea Daneliuc, şi care zace, nemontat, în cutii, uitat de lume, uitat de "opinia publică", uitat de propriii finanţatori! În ce cultură, în ce ţară din lume, un artist ar mai putea fi supus unui asemenea tratament, în indiferenţa generală? Desigur, de la "indiferenţa generală" se exclud, de obicei, colegii de breaslă; ei preferă să se bucure sau să clameze, strict demagogic, o solidaritate lipsită de orice eficienţă practică. Apoi, nimeni nu răspunde, la noi, pentru distribuţia dezastruoasă a unui film românesc (fie el Marfa şi banii, întors neşifonat de la Cannes, şi care, în lipsa vreunei strategii de lansare, face, din plin, săli goale!).

În cinematografiile cu producători veritabili - de la independenţi pînă la marile studiouri - lucrurile se văd altfel: filmul e o chestiune vitală şi totul se plăteşte.

De pildă, Alain Sarde, producătorul francez cel mai prolific (peste 100 de filme la activ), îşi amintea, la Cannes, zîmbitor, cîte milioane de dolari a pierdut, acum nişte ani, producînd un film care s-a dovedit o cădere. După ce a fost, multă vreme, producător independent, Sarde s-a lăsat, în fine, "înglobat": Les Films Alain Sarde a devenit o filială a Studio Canal. Care sînt avantajele şi care sînt inconvenientele apartenenţei la un grup? "Dacă filmul e o cădere, nu sînt sancţionat financiar aşa cum aş fi ca independent. Dar dacă filmul e un succes, nu am aceleaşi avantaje financiare; cînd eşti independent, poţi să te îmbogăţeşti dintr-o lovitură". Sarde refuză să facă filme cu bugete mai mari de 30 milioane de dolari: "N-aş face-o nici pe banii mei, deci cu atît mai puţin pe banii altora!" (E de prisos să mai spunem că mentalitatea producătorului de stat, la noi, e, dimpotrivă, aceea că pe banii altora poţi să faci orice!). Cum lucrează Alain Sarde? "Cînd produc un film, cînd îi gîndesc bugetul, iau în calcul intrările la care va fi amortizat filmul, reţetele posibile după difuzarea în săli, pe video, pe DVD, după vînzarea către televiziuni şi în străinătate, după eventualele redifuzări. Studiez toate posibilităţile. Dar mi-am păstrat mentalitatea de independent: cînd plec de la birou, sting lumina. Nu înseamnă că, dacă biroul nu-mi mai aparţine, să las lumina aprinsă"... Încă o declaraţie de ţinut minte: "Înainte de a fi producător, sînt cinefil"... Linia editorială Alain Sarde urmăreşte diversitatea culturală; ceea ce e important pentru un producător nu e localizarea geografică, ci fidelităţile şi gusturile lui. De pildă, Sarde îi e fidel lui Godard, de 25 de ani, chiar dacă filmele maestrului nu fac public: "Mă consider privilegiat să lucrez cu un mit viu", zice Sarde, pentru care a produce un film înseamnă cu totul altceva decît a urmări profitul cu orice preţ. Pentru că există şi pierderi profitabile, care sfîrşesc prin a se întoarce în cîştig. Tot Sarde e şi producătorul ultimelor două filme ale lui David Lynch; Lynch preferă să lucreze cu europeni pentru că are mai multă "libertate artistică". Drept care "ultimul Lynch" e finanţat integral din fonduri franceze! Aşa cum, pe vremuri, francezi rafinaţi au găsit bani peste Ocean: François Truffaut a fost produs de United Artists, Jean-Luc Godard de Columbia, Claude Sautet de Paramount.

Cariera lui Alain Sarde demonstrează, printre altele, că Producătorul nu e un personaj care învîrte banii cu lopata, ca să-i arunce în focul filmului, producătorul e un cinefil pragmatic şi un om cu idei. Nu banii fac un producător, nu banii îi dau gustul, flerul, ideile. De pildă, povesteşte Sarde: "În '75, cînd am făcut Barocco, n-aveam bani. Gérard Depardieu, ca să joace, mi-a cerut un milion de franci. Am spus da, şi asta mi-a permis să obţin şi acordul lui Adjani. Am avut cuplul, după care am găsit şi banii: pentru că jucau Depardieu şi Adjani, am făcut rost uşor!"

Alain Sarde e de părere că asistăm, din nou, la o "luare a puterii de către producători; e nevoie, mai mult ca oricînd, de producători care-şi cunosc meseria, capabili de o colaborare totală cu regizorul"... Apropo de regizor, Sarde îl elogia, la Cannes, pe Luc Besson, omul care a imprimat o altă dinamică cinematografului francez.

De curînd, adică de nici un an, Luc Besson - unul dintre puţinii regizori care sînt, cu egal succes, şi producători - a fondat un studio de producţie (Europa Corp) şi, în Normandia, un supersofisticat centru de post-producţie (Digital Factory). Unii spun că-şi conduce destinul de producător impetuos, ca un pilot de formula 1 hotărît să cîştige cursa. Pe care o şi cîştigă, fiind un norocos. Luc Besson respinge ideea norocului: "Nu sîntem la cazino. E vorba de muncă, nu de noroc. Fac film de la 17 ani şi ştiu că norocul poate interveni 5% sau 10%, niciodată mai mult! De pildă, cînd am lansat ultimele două filme în vacanţa de Paşte, timpul urît a fost, pentru noi, un factor de şansă." (Deci, cînd îţi lansezi "marfa", dacă vrei şi "banii", trebuie luat în calcul totul, chiar şi condiţiile meteo!) Şi totuşi, oricîtă experienţă ai avea, terenul e fragil, "ajunge un cît de mic decalaj pentru ca maşinăria să se blocheze. În această meserie, nimic nu e cîştigat definitiv". Pe Besson îl interesează să facă filme europene cu alură internaţională, filme care să-şi acopere costurile din vînzările pe glob. Deşi, de ani de zile, primeşte, de la Hollywood, un scenariu pe săptămînă (pe care, constant, îl refuză), Luc Besson nu pleacă în America, încearcă să aducă America în Franţa. "Pentru mine, banii nu servesc decît ca să fac filme, şi nu filmele servesc ca să fac bani" (chiar dacă, în ceea ce-l priveşte, filmele i-au adus mai mulţi bani decît şi-ar fi imaginat vreodată). Principiile de lucru ale producătorului Luc Besson: "Dacă tot facem filme, măcar să le facem bine şi cu plăcere". Şi: "Producem ce ne place. Punct". Problema e: ce ne place? Un alt principiu de producţie: diversitatea. "Sînt zile cînd ai poftă să vezi un Disney şi zile cînd vrei să vezi un Woody Allen". După ce a produs un film (The Dancer) considerat în Franţa un eşec, Besson nu-şi pierde cumpătul ("În India sînt înnebuniţi după filmul ăsta!") şi se autoanalizează nemilos: "Cînd se turna filmul, eram epuziat după Jeanne d'Arc şi Taxi 2 şi nu l-am urmărit destul de vigilent; au scăpat slăbiciuni în script şi în dirijarea actorilor; apoi, ieşirea pe piaţă a fost prea aproape de perioada de examene, şi am pierdut liceenii şi studenţii!" Care e marele pariu al lui Besson? "Vreau să fac să revină, din S.U.A., cineaştii europeni. Jumătate din topul primelor 20 de filme americane sînt realizate de europeni, care aduc ceea ce americanii numesc "the european touch". O să le propun să revină să lucreze aici" (adică în... "Europa" lui Luc Besson, care evocă mai degrabă ambianţa unui mare studio american decît mica structură franceză).

Cît despre producătorii americani, foarte mulţi au fost prezenţi la Cannes, poate în căutarea aceluiaşi "european touch". L-am văzut - cu o figură luminoasă şi cu un aer sportiv, lipsit de orice morgă -, pe un foarte puternic producător american al zilei, Jeffrey Katzenberg, unul dintre cei trei şefi de la DreamWorks SKG (S-ul fiind Spielberg). După ce a lucrat, cîţiva ani buni, pentru studiourile Disney (de care a divorţat furtunos), Katzenberg a produs, acum, cu nişte debutanţi, un film de animaţie savuros, Shrek, în care personaje de basm sînt privite cu ironie şi prospeţime. Katzenberg e genul de producător modern, care se implică, efectiv, în facerea unui film; el e cel care l-a convins (cu greu) pe Eddie Murphy să accepte să facă o voce în filmul de animaţie, el e cel care a verificat, personal, toate cele 24 de versiuni diferite ale filmului (în funcţie de ţările în care va fi distribuit). Filmul e, deja, o lovitură financiară şi una "morală" pentru rivalii de la Disney. "E fals! Nu e un film rău vis-à-vis de Disney! Nu e revanşa lui Katzenberg!", se apără, surîzător, producătorul cîştigător. Şi totuşi, lumea continuă să vadă, în Shrek, revanşa lui Katzenberg, revanşa unui producător care demonstrează că nu marele studio face marele producător, ci exact invers.

Un alt producător american la Cannes, Ron Meyer, preşedintele de la Universal Studios (unde, de curînd, noul proprietar e francez - grupul Vivendi) produce în jur de 20 de titluri pe an şi are ca prioritate filmele cu un puternic potenţial internaţional. "Vrem să construim, în continuare, parteneriate strategice peste tot în lume". Luc Besson remarca, nu fără invidie, extraordinara "viteză de reacţie" a producătorilor americani; în acest sens trebuie descifrată şi declaraţia lui Ron Meyer: "Ne pregătim pentru apropiata revoluţie digitală în diferitele noastre meserii"...

"Zorii revoluţiei digitale" nu sînt lipsiţi de complicaţii. Jack Valenti (preşedinte la Motion Picture Association of America), venit, la Cannes, pentru a 34-a oară (pentru ceea ce numeşte "strîngere de informaţii"), vede, deocamdată, în Internet "orice, dar nu un mijloc de distribuţie cinematografică". Încă n-a fost găsită o soluţie pentru protejarea filmelor de piraterie. "Dacă pirateria ia amploare, nu vor mai fi bani să producem. Trebuie să avem profit, mai ales că bugetul filmelor e în constantă inflaţie. Anul trecut, un buget mijlociu era de 82 milioane de dolari!"...

"Industria noastră chiar a devenit globală", zicea Jack Valenti. Cinematografia americană exportă prin toate mijloacele posibile şi 42% din venituri provin din distribuţia internaţională. Filmul, televiziunea, video-ul, DVD-ul sînt internaţionale şi nu naţionale. Sosirea lui Vivendi în SUA, funcţionează ca un argument în plus al "internaţionalizării": "Avem, în America, Sony, care e japonez, Fox, care e australian şi, mai nou, Vivendi Universal, care e european"... Pentru prima dată în istorie, un major e european!

Simptomatic pentru mutaţiile din cine-climatul transoceanic: filmele "cu Schwarzy" nu mai merg ca înainte, în schimb filmul unui european (Lasse Hallström, Chocolat) a avut încasări de peste 70 milioane de dolari, sau filmul altui european (Roberto Benigni, Viaţa e frumoasă) peste 60... Iată, "în meseria noastră nu se pot aplica reţete", recunoaşte, cu o umbră de melancolie, Jack Valenti, cu aerul lui de gentleman altoit pe un bătrîn şnapan: "Afacerea noastră rămîne, la urma urmelor, un mister"... Totul depinde de filme.

Şi toate filmele depind de producător...

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.