Kusturica cel Liber

Eugenia Vodă, România Literară, 3 Noiembrie 1999
 

Marele Kusturica a descins, săptămăna trecută, la Bucuresti; a căntat, a dansat, a stat pănă ăn ziuă la "Sarpele rosu", a urcat pe scenă la Dakino (festival despre care vom scrie ăn numărul viitor), a prezentat ultimul lui film, Black Cat, White Cat (Pisică neagră, pisică albă), care rulează, acum, ăn oras, si care ar merita să facă succes de public chiar si la noi, tara europeană cu cea mai slabă frecventă ăn sălile de cinema.

După un film greu, ca Underground, (care a avut parte nu numai de Palme d'or, dar si de comentarii "politice" defavorabile), Kusturica a avut un moment de cădere, ăn care a declarat că n-ar mai vrea să facă, niciodată, cinema! Blak cat... a venit ca o eliberare de gustul amar, ca o recuperare după un efort colosal, ca un respiro ăn genul "minor": o evadare ăn comedie, ăn muzică, ăn uitare, ăn lumea tiganilor, atemporala lume tulburător transfigurată ăn cinema, ăn '89, tot de Kusturica, ăn Vremea tiganilor. Vremea tiganilor si Pisica neagră, pisica albă (despărtite de aproape un deceniu) sănt ca două fete ale aceleiasi monede: esenta tragică si esenta comică ale aceleiasi lumi, ale aceluiasi suflet (pentru ăntelegerea căruia, Kusturica a făcut mai mult decăt o multime de scriitori, de istorici, de sociologi si de psihologi la un loc). "M-am ăntors la tigani - zice regizorul -, pentru că ei sănt singurii care nu s-au schimbat, ăn timp, nu se lasă contaminati de civilizatie, trăiesc, ăn esentă, ca acum o mie de ani, ăsi trăiesc memoria la timpul prezent"... Descoperi, ăn ambele piese ale dipticului, acelasi scenarist (Gordan Mihic) si aceeasi bunică plină de umor, cu o privire de laser care tinteste direct ăn inimă: Ljubica Adzovic, o fantastică actrită neprofesionistă, care, după ce a cucerit Cannes-ul, la Vremea tiganilor, a avut tăria să refuze toate ofertele de colaborare ăn străinătate, spunănd că nu filmează decăt cu Kusturica si limităndu-se la o populară reclamă, sărbească, de tigări (ăn paranteză fie spus, desi grupul ăn care căntă Kusturica se cheamă "No Smoking", multi fumează, chiar si pe scenă, ăn timpul concertului, ăn frunte cu ănsusi Kusturica, adept neabătut al trabucului).

Am văzut filmul anul trecut, ăn premiera lui mondială, la Venetia; revăzăndu-l acum, am constatat că el poate fi reprivit cu aceeasi ăncăntare cu care poti privi, de mai multe ori, un spectacol de comedia dell'arte, doldora de gaguri, improvizate, parcă, ăn fata camerei; un vărtej dezlăntuit, vitalistic, trepidant, multicolor (si "multisonor"!), un film electrizat de libertatea jocului, de bucuria jocului, de nebunia jocului; viata ca un joc si moartea ca un joc -, pentru că, ăn lumea lui Kusturica, pănă si mortii ănvie - căt se poate de firesc - ca să mai petreacă o clipă! Distributia e "amatoare", cu exceptia a doi-trei actori profesionisti (de pildă interpreta Idei, tigăncusa blondă cu ochi albastri, Branka Katic, sau un actor drag lui Kusturica, Miki Manojlovic, interpret principal ăn Tata e ăn călătorie de afaceri si ăn Underground, acum ăn rolul secundar al oficiantului drogat al căsătoriilor, din finalul filmului). Din 3500 de tigani, Kusturica a ales, cum făcea Fellini, figurile si staturile cele mai surprinzătoare (căntăreata planturoasă, care extrage cuie dintr-un stălp cu posteriorul ei fastuos, i-ar fi plăcut, cu sigurantă, si lui Fellini)... Figuri pitoresti de bunici, părinti, nepoti, ăntr-un "dans al generatiilor", gangsteri, mafioti, clanuri, contrabandă, o nuntă fortată ("de o nuntă fortată poti fugi, dar de soartă, nu!"), aventuri, povesti, ăncurcături, o lume pestrită si contradictorie, sălbatică si generoasă, ăn care arta si kitsch-ul, bogătia si mizeria, dragostea si violenta sănt de nedespărtit (ca pisica albă de pisica neagră, ca norocul de nenoroc-). O lume ănchisă, dar sub cerul liber, lăngă o Dunăre pe care pluteste, fellinian, o navă albă...

Pe scena concertului cu "No Smoking", Kusturica i-a dedicat un căntec lui Fellini, "acest Shakespeare al secolului XX... Kusturica are, azi măine, 45 de ani (pe 24 noiembrie), si a făcut sase lungmetraje, ăn saptesprezece ani. Se consideră, azi, un "francoiugoslav", pentru care Iugoslavia rămăne un concept cultural si o realitate emotională, indiferent de schimbările de granită ("ăn tara mea, există pauze cărora le spunem pace, dar războiul n-o să se sfărsească niciodată"...).

Initial, Black cat... trebuia să fie un documentar despre un grup muzical tigănesc, care a căntat ăn Underground, zis "Muzika Akrobatika". Privindu-l pe Kusturica, pe scenă, cu chitara, făcănd tot un fel de "muzică acrobatică", un balet propriu, ăn baia de decibeli, ămbrăcat ăntr-o bluză de trening rosie, ăn adidasi, cu o pălărie jerpelită, dansănd si căntănd cu un aer fericit, usor somnambulic - nu se putea să nu-ti sară ăn ochi un fapt: acest om - indiferent de calitatea orchestrei ăn sine -, se simte bine si se simte liber. Asa cum unora le place să joace la bursă, lui Kusturica ăi place să se joace de-a chitaristul. Banii nu i-au spus, niciodată, nimic. "Pentru mine banii nu ănseamnă nimic. Plăcerea mea e să mă simt liber"...

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.