Karlovy Vary - Festivalul internaţional al filmului: LA EST DE VEST

Eugenia Vodă, România Literară, 2 August 2000
 

Festivalul de la Karlovy Vary e cu totul altfel acum decît înainte - spun cei care au fost la festival şi înainte. Înainte, în spaţiul de dincoace de cortina de fier, Karlovy Vary era, ca şi festivalul de la Moscova, mai curînd un festival de interes zonal, tributar, inclusiv la nivelul selecţiei, ideologiei oficiale. Directoarea artistică a festivalului de acum, Eva Zaoralova, aminteşte, în prefaţa caietului program, ediţiile de atunci, cu nelipsitele lor discursuri lemnoase, despre prietenia între popoare şi lupta împotriva imperialismului... Ce departe sînt, acum, toate astea! În anul 2000, la a 35-a ediţie, Karlovy Vary e un festival liber şi debarasat de orice complexe provinciale. Spre deosebire de festivalul moscovit cvasidefunct, Karlovy Vary apare înfloritor, inclus în scripte la "categoria A", deci în primul eşalon valoric al festivalurilor internaţionale de film, alături de Cannes, Veneţia, Berlin. Sigur că, să compari Karlovy Vary cu Cannes-ul, e ca şi cum ai compara o Skoda (fie şi model nou) cu un Mercedes. Şi totuşi, Karlovy Vary are un farmec unic, inconfundabil. Spre deosebire de alte festivaluri,"hiperindustrializate", Karlovy Vary, deşi de categoria A, are un aer intimist, e un festival de atmosferă; un decor arhitectural teatral şi romantic, într-o vale îngustă, împădurită, clădiri din alte secole, din epoca de glorie a faimosului Carlsbad, cu faţade scorojite, pe care descifrezi inscripţii în franceză (... "fournisseur de la Cour"), dar şi clădiri din anii '50, cu inscripţii în ruseşte. Azi, în Karlovy Vary predomină turiştii nemţi şi ruşi, şi, oricît ai căuta, nu găseşti la nici un chioşc şi la nici o librărie vreun ghid al oraşului în franceză...

În timp ce la Bucureşti se înregistrau cele mai ridicate temperaturi din ultimii o sută de ani, la Karlovy Vary fenomenul era invers: cele mai scăzute temperaturi înregistrate în vreun iulie din ultimul secol! Pe o răcoare de 13-14oC, agrementată cu ploi repetate, Karlovy Vary a funcţionat, timp de zece zile, ca o enclavă dedicată exclusiv cinematografului - într-o atmosferă neprotocolară, în care pînă şi fastul avea ceva familiar. Cehii - se vede cu ochiul liber - ştiu ce înseamnă modestia şi discreţia. (Semnificativă, în acest sens, a fost şi apariţia lui Vaclav Havel la una din proiecţii: fără întîrziere, fără ritualuri, fără lojă oficială, pur şi simplu.)

Atmosfera, la Karlovy Vary, înseamnă şi invazia de public tînăr, mulţimea de tineri veniţi "cu casa în spate" (un rucsac şi, peste el, o saltea făcută sul). În fiecare dimineaţă, în jurul hotelului Thermal (sediul central al festivalului, care include cîteva săli de proiecţie), pe scena de lemn goală, pe care seara cînta o orchestră, pe unde vrei şi pe unde nu vrei, vezi băieţi şi fete dormind sub cerul liber... Ceea ce la Cannes ar fi de neimaginat. La Karlovy Vary, aceşti musafiri nepoftiţi nu numai că nu sînt alungaţi din peisaj, dar sînt percepuţi ca nişte invitaţi neoficiali, ca nişte cruciaţi ai artei a şaptea (caricaturizaţi în revista festivalului, muşcînd dintr-o vafă "oplatki" - desert tradiţional, pe post de înlocuitor nutriţional universal - şi, în cealaltă mînă, cu o sticlă de Becherovka - alcoolul tare al locului - ca posibil încălzitor!) Înainte de fiecare proiecţie, zeci de asemenea tineri aşteaptă la intrarea în săli; dacă au rămas locuri neocupate, în ultima clipă li se dă drumul înăuntru; aşa se face că, la Karlovy Vary, sălile erau întotdeauna pline. În această "politică" faţă de tinerii cinefili trebuie văzută, poate, cea mai inteligentă investiţie culturală a festivalului.

Surpriza este că acest festival neprotocolar vine cu un program masiv ( şi un catalog pe măsură: peste 300 de pagini, format mare!), un program serios, bogat şi ambiţios, cu cîteva sute de filme; pe lîngă competiţia propriu-zisă (care a inclus 19 lungmetraje ), există şi o competiţie de documentare, şi opt secţiuni paralele, şi cinci retrospective. De pildă, o secţiune tentantă pentru participanţii care nu cunosc recolta altor festivaluri e secţiunea Filmelor premiate (filme care au intrat în palmaresul unor festivaluri importante, în ultimii doi ani; unele dintre ele nu s-au impus şi în circuitul difuzării internaţionale). Am văzut aici un film excepţional, premiat la Festivalul de la Rotterdam, Bye Bye Blue Bird, al unei tinere regizoare, Katrin Ottarsdottir, originară din insulele Feroe şi şcolită în Danemarca. Povestea a două tinere viu colorate, ca două păsări pestriţe sau ca doi clovni (ni se sugerează că sînt ceva manechine, lansate pe mapamond), care se întorc "acasă", în austeritatea şi pustietatea unei insule, unde dezlănţuie un veritabil taifun sentimental; dincolo de aparenţele reci şi convenţionale, descoperim, pe insula uscată, poveşti toride, la concurenţă cu orice melodramă sud-americană. Un film trăznit şi provocator, plin de energie demolatoare, dar mai ales plin de profunzime şi de toleranţă. După ce vezi acest Bye Bye Blue Bird, insulele Feroe - care pînă acum îţi evocau doar ceva vag, pe o hartă - capătă, brusc, concreteţe şi densitate emoţională. E puterea cinematografului.

Altă secţiune interesantă a fost Forumul independenţilor (filme de pe glob produse fără umbrela unor mari studiouri, filme nonconformiste, sfidînd rigorile comercialului). Sau secţiunea Filmelor cehe produse în ultimul an. Sau secţiunea Din Estul Vestului, în special cu filme ruseşti şi poloneze, dar şi sîrbe, croate, ungureşti (judecînd după numărul producţiilor noi, se pare că la est de vest cinematografia e în plină renaştere!). E de prisos să mai spun că filmul românesc a fost absent la Karlovy Vary, de vreme ce el e absent şi la Bucureşti. Pentru un critic român, reflexul comparativ lasă un gust amar: nu poţi să nu te gîndeşti, cu un amestec de admiraţie şi de invidie colegială, cum pot cehii să facă atîtea filme pe an, cum pot avea două reviste de cinema, cum pot face un festival de o asemenea anvergură - pe cînd la noi totul e atît de confuz şi de steril... Totuşi, într-un capitol al festivalului am fost şi noi prezenţi; în grupajul de Filme studenţeşti, printre 18 şcoli de cinema din lume a figurat şi UATC-ul, cu patru filme studenţeşti foarte bune. Ce se întîmplă pe traseu, de ce unor tineri care ies competitivi din "clocitoare" nu li se oferă, în continuare, nici o şansă?... În virtutea aceluiaşi reflex comparativ, trebuie spus că nu am văzut la Karlovy Vary nici un cîine vagabond, nici un cerşetor şi nici un copil al străzii. Singurii copii ai străzii erau cinefilii frenetici, cu bocceluţa în spinare...

De semnalat că numai un sfert din bugetul acestui festival internaţional, înţeles ca o veritabilă carte de vizită a Cehiei, provine din fondurile de stat (Ministerul Culturii). Preşedintele festivalului, Jiri Bartoska, un actor de mare popularitate în Cehia, povestea cît de mult l-a ajutat meseria lui de actor (arta comunicării!) în rezolvarea problemelor prozaice ale festivalului, cum ar fi convingerea diverşilor sponsori (practic, festivalul se bazează pe cîţiva mari sponsori, de pildă Cehia-Telecom sau Transgas). La un moment dat, într-un interviu, organizatorii au deplîns starea proastă a echipamentelor de proiecţie, iar Bartoska a adăugat : "Aşa e în toată ţara". În fine, un punct comun cu noi!

Dacă misiunea majoră a unui festival de film e aceea de a demonstra vitalitatea şi diversitatea artei a şaptea, Karlovy Vary o face din plin. Din oferta atît de substanţială, fiecare invitat îşi poate concepe un program interesant. Mai puţin interesantă e competiţia propriu-zisă; filmele mari ţintesc spre festivalurile mari; deşi Karlovy Vary e "de categorie A", filmele care rămîn disponibile pentru el sînt, oarecum, de categorie B... Corecte, muncite atent, cu porţiuni de har, dar, în majoritate, filme cum "am mai văzut" sau cum tot vedem... (apropo de "tot vedem", în trei din filmele competiţiei - japonez, coreean, norvegian - am văzut aceeaşi situaţie: femeie muribundă, pe pat de spital, primind vizita unui bărbat pe care l-a iubit cîndva şi pe care nu l-a mai văzut de ani de zile; în toate trei filmele bărbatul respectiv arată necorespunzător şi trebuie echipat cu haine noi! Ce mică e lumea!).

Juriul condus de cineastul iranian Abbas Kiarostami a ales pentru Marele premiu (Globul de cristal), un film brazilian, Eu, tu, ei, al tînărului Andrucha Waddington, (n. 1970), fost asistent al lui Hector Babenco. Deşi nu lipsit de umor (un subiect după un caz real: o ţărancă face trei copii cu trei bărbaţi diferiţi, iar al patrulea - soţul - îi recunoaşte pe toţi; iar toţi, împreună, în aceeaşi casă, fac un menaj perfect), filmul are un aer vetust, iar opţiunea juriului i-a nedumerit pe mulţi.

Filmul cel mai special al festivalului, căruia juriul i-a acordat un Premiu special, s-a numit Marele Animal şi a fost făcut, după un scenariu scris în tinereţe de regretatul Krzysztof Kieslowski, de cunoscutul actor polonez Jerzy Stuhr, fost prieten şi interpret al lui Kieslowski (începînd cu Amatorul), devenit, de cîţiva ani, şi regizor de film. Filmul e lucrat în alb-negru, cu o tehnică şi cu o poetică vizuală posibile şi acum douăzeci de ani. Şi totuşi, acest gest de "recuperare culturală" are prospeţimea şi modernitatea artei autentice... Într-un orăşel de provincie, se rătăceşte - nu se ştie de unde - o cămilă. Poate a uitat-o, în trecere, un circ. Cămila intră într-o curte, unde dă peste doi oameni cumsecade, fără copii, care o adoptă, o îngrijesc, o iubesc. Tot filmul va fi cavalcada de reacţii la prezenţa acelei cămile (invidii, reclamaţii, proteste, impozite, amenzi, şicane ş.a.m.d.). Pentru un spectator din fostul lagăr socialist, e vorba de o parabolă a vieţii la est de vest, în care "dreptul la diferenţă" solicita costuri eroice. ("E greu să creşti o cămilă în ziua de azi!", sună una din replicile filmului, pe care Kieslowski trebuie s-o fi scris cu mare plăcere). Azi, filmul poate fi citit ca o mereu actuală parabolă a intoleranţei.

Premiul pentru regie i-a revenit unui tînăr croat, Vinko Bresan (n. l964, fiul scriitorului Ivo Bresan), pentru Mareşalul. O comedie savuroasă în acreala ei, plasată azi, într-o insulă patriarhală din Adriatica, unde se zvoneşte că ar bîntui fantoma mareşalului Tito; drept care toţi bătrîneii comunişti nostalgici din vechea gardă se trezesc din letargie şi răstoarnă regimul, pe insulă! Mareşalul, difuzat la noi, ar face mare succes de public. Dar importatorii noştri sînt monopolizaţi de filmele americane; cine mai are timpul şi curiozitatea să caute şi să cumpere filme din producţia ţărilor din jur? (Şi în producţia cehă recentă, am văzut filme - Ene bene, Întoarcerea idiotului, Dublu rol - care ar merita să fie văzute şi la noi).

Au fost omagiaţi, la Karlovy Vary, doi regizori importanţi. Spaniolul Carlos Saura, care, pe scenă, mai în glumă mai în serios, a remarcat aspectul erotic al trofeului (un nud feminin cu un glob de cristal în braţe), ceea ce e o observaţie justă, deşi cehii o resping. Şi regizoarea supranumită "prima doamnă a cinematografului ceh", Vera Chytilova, care, cu umorul ei nonconformist, uşor excentric, îşi evocă propriile personaje... Întrebată, la conferinţa de presă, dacă vede în Timp un prieten sau un duşman, Chytilova a răspuns că Timpul e duşmanul tuturor oamenilor...

Nu şi al festivalurilor. Pentru Karlovy Vary, timpul s-a dovedit un aliat.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.