Jeanne d'Arc în misiune SF

"Franţa trecea prin cea mai neagră perioadă din istoria ei. Un singur lucru o mai putea salva: un miracol", citeşti pe marele ecran, în introducerea superproducţiei lui Luc Besson. Miracolul s-a numit Jeanne d'Arc (Joan of Arc, cum sună titlul original al filmului). O adolescentă care a scos ţara din dezastru, conducînd armata franceză spre victorie şi alungîndu-i pe englezii invadatori; o ţărăncuţă analfabetă, devenită personaj legendar... În 1431, la 19 ani, a fost arsă pe rug, ca eretică. Peste 500 de ani, Vaticanul avea s-o canonizeze.

Secolele au îmbrăcat-o pe Sfînta Ioana în costumele şi obsesiile lor. Personajul a fost văzut şi interpretat extrem de divers. În Shakespeare (Henric VI), Ioana apare ca o vrăjitoare, o fiică denaturată, o dezmăţată! Voltaire a imaginat, sarcastic, o Ioană pleznind de sănătate şi de umor. Schiller a văzut o Ioană mistică, arzînd, ca o torţă, spre cer. În Bernard Shaw, viziunile Ioanei, vocile pe care le aude, se datorează "unei disponibilităţi particulare a spiritului ei de a-şi vizualiza propriile intuiţii"... A existat, la sfîrşitul secolului 19, chiar şi o Ioană cu idei socialiste (a lui Peguy), iar la începutul anilor '30 s-a născut şi o Ioană Dark, proletară în Chicago (Sfînta Ioana a Abatoarelor, de Brecht). La sfîrşitul anilor '30, Paul Claudel a scris un oratoriu dramatic, Ioana pe rug, cu muzica de Arthur Honegger... Între sanctificare şi demitizare, între tragedie şi farsă, între terestru şi metafizic, personajul Ioanei d'Arc îşi continuă drumul, şi e departe de a-şi fi epuizat resursele.

Ce face, acum, Luc Besson ? Fără prejudecăţi sau inhibiţii sau complexe culturale, Besson face o superproducţie sănătoasă, un film de mare montare şi de mare public; era şi timpul ca fecioara din Orléans să devină şi un mare succes comercial! E interesant de observat cum, în cortegiul cinematografic al Ioanelor secolului nostru, prima şi ultima Ioană rimează, ca două superproducţii cu mii de figuranţi. În prima Ioană - hollywoodiană - din istoria cinematografului (jucată de o celebră cîntăreaţă de operă a vremii, Geraldine Farrar) şi datorată lui Cecil B. De Mille, în 1917, cronicarii au văzut, îndeobşte, "un spectacol de mase cu funcţie propagandistică (pro Aliaţi)"! Între aceste coperţi, întîmplarea face ca nici unul dintre destul de numeroasele filme despre Ioana d'Arc să nu facă, într-adevăr, dată, indiferent de numele implicate (Robert Bresson, Otto Preminger, Michèle Morgan, Jean Seberg, Ingrid Bergman - aceasta din urmă jucînd-o pe Ioana de două ori, o dată în regia lui Victor Fleming, o dată în regia lui Rossellini!). Şirul de Ioane cinematografice a cunoscut o singură capodoperă (a filmului mut), Patimile Ioanei d'Arc (1928), filmat în Franţa de un maestru al cinematografului nordic şi al "realismului metafizic", Carl Dreyer, cu neprofesionişti şi cu actori cvasi necunoscuţi (cum era şi interpreta Ioanei, Renée Falconetti, în vîrstă de 35 de ani, ale cărei gros planuri, de o copleşitoare intensitate dramatică, au marcat istoria artei a şaptea)... Dar Besson? Au prezentul nu ni-i mare? La Dreyer, imaginile erau nimbate de spiritualitate; Ioana era o martiră, iar filmul - un poem vizual pe tema intoleranţei - tindea spre "abstracţia cea mai înaltă". Pe Dreyer l-a interesat metafizicul; pe Besson îl interesează, mai degrabă, "fizicul". Dreyer n-a vrut să trateze subiectul în maniera filmelor cu costume; Besson tocmai aşa l-a tratat. Lui Dreyer nu-i plăceau efectele grandioase; lui Besson îi plac. Dreyer n-a vrut nici un star în filmul lui ; Besson a vrut cît mai multe staruri. Deşi regizorul e francez - şi deşi Ioana, înainte de a aparţine lumii, aparţine Franţei -, limba vorbită e engleza, iar distribuţia abundă în vedete transoceanice (Ioana e o celebră actriţă-manechin de origine slavă - Milla Iovovich, regele Franţei e John Malkovich, regina-soacră e Faye Dunaway, "conştiinţa" Ioanei e Dustin Hoffman! Nu degeaba presa franceză l-a gratulat pe Besson cu un ironic "Luc americanul face filme franţuzeşti !" Şi nu degeaba verdictul premiilor Césars a fost pe cît de nemilos pe atît de corect: un César pentru costume şi un César pentru sunet ! Atît şi nimic mai mult.

Şi totuşi! Ţine de performanţa regizorală modul în care Besson reuşeşte să combine scenele de masă (admirabil filmate şi montate), răspunzînd gustului declarat pentru spectacolul de reconstituire istorică, cu momentele de "umanizare" intimistă plantate în plină frescă. Ţine de performanţă şi modul în care regizorul a izbutit o construcţie solidă, cu un ritm susţinut, şi cu trei linii melodice: una paradisiacă, solară, ingenuă (copilăria şi premoniţiile Ioanei), una eroică, feroce, infernală (războiul, baia de sînge, păsările de pradă ciugulind din cadavre), şi una, să-i spunem, filozofică (procesul Ioanei, dialogurile ei cu tribunalul ecleziastic şi cu propria conştiinţă)... Amuzantă e, în film, relativizarea ideii de "miracol": regizorul oferă, ca nişte clipuri anti-mister, într-un fel de gimnastică aerobică a inteligenţei, cîteva explicaţii terestre ale unui fapt perceput de Ioana ca un semn divin: o sabie găsită în copilărie, pe un cîmp. Un figurant trece, în linie dreaptă, prin cadru şi, pur şi simplu, îşi aruncă sabia! Înainte de a fi un semn, o sabie e o sabie. "Ai văzut ce ai vrut să vezi'', îi spune Ioanei conştiinţa ... În fond, şi regizorii şi scriitorii şi spectatorii văd în Ioana ceea ce vor să vadă... Luc Besson a vrut să vadă în ea o mostră de asasinat politic (pentru că Ioana devenise incomodă, cu pretenţiile ei de a-şi duce misiunea pînă la capăt şi de a nu se supune decît bisericii din cer), un personaj explicabil în ordinea pragmatică a lucrurilor: "Dacă oamenii cred în ea şi dacă ea poate să însufleţească armata, atunci cred şi eu în ea", zice regina despre Ioana (şi regizorul pare să simtă la fel!)... Drept care "viziunile" Ioanei (de pildă spargerea vitraliului, în catedrală) seamănă cu nişte decente efecte speciale, lipsite de orice "frison" magic. La fel e şi Ioana, la fel sînt şi "viziunile" ei celeste, care apar în film ca nişte perechi angelice ale personajului (un copil şi un tînăr, aşezaţi într-un tron de piatră). De altfel, însăşi interpreta Ioanei declară - blasfemie!- "Este o poveste în care nu am crezut niciodată!" Milla Iovovich crede mai mult în SF-uri decît într-o poveste ca a Sfintei Ioana, şi asta se vede pe ecran. Ioana ei e vitală, decorativă, "androidă" şi "apucată", dar total lipsită de transcendenţă... De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere! Modernitatea acestei Ioane nu ţine de esenţă, ci de look...

Momentele din Joan of Arc în care se rostogolesc pietroaie, se prăbuşesc metereze, se înfig săgeţi, curg cărnuri - îl pot face invidios pînă şi pe un Spielberg, care, prin ...Soldatul Ryan, a arătat că ştie ce înseamnă să filmezi, ca lumea, un măcel!

Luc Besson pare contaminat, iremediabil, de microbul competiţiei cu americanii pe terenul lor. Pentru el, important nu e ca Jeanne d'Arc să cucerească Orléansul, ci să cucerească, în fine, America.