Haneke - dragostea la ultima vedere...

Am văzut azi, în competiţie, un film puternic: “Iubire”, de Michael Haneke. Regizorul austriac revine la Cannes, la trei ani după ce a cîştigat Palme d’or (cu « Panglica albă »). « Iubire » e filmul cineastului la 70 de ani.

S-ar putea numi « Un bărbat şi o femeie în faţa morţii ».

Imaginaţi-vi-l chiar pe Jean-Louis Trintignant, cel din « Un bărbat şi o femeie », al lui Lelouch, ajuns acum, şabadabada, un bărbat de peste 80 de ani ! Şi imaginaţi-vă frumoasa brunetă cu voce vibrantă din « Hiroshima mon amour », al lui Resnais, Emmanuelle Riva, ajunsă la 85 de ani ! Un El şi o Ea, un cuplu de bătrîni muzicieni, merg la concerte, locuiesc într-un frumos apartament parizian, au şi o fiică (Isabelle Huppert), muziciană în străinătate. O ramă banală, pentru o poveste de o « normalitate » totală, în sensul că absolut tot ce se întîmplă în film (pînă la un punct) ţine de scenariul obişnuit, al atîtor vieţi omeneşti : un accident vascular, o recuperare, o infirmieră care vine acasă de trei ori pe săptămînă, un vecin care dă o mînă de ajutor etc. etc. Marele creator de tensiune care e Haneke, cel care ştie atît de bine ce e aceea cruzimea, de toate felurile, n-a mai fost niciodată pînă acum atît de plin de tandreţe şi de umilinţă în faţa unor personaje ale lui. Un bărbat şi o femeie : doi oameni cîndva frumoşi (« Ce frumoasă e viaţa ! » exclamă Ea, semiparalizată, uitîndu-se într-un album cu fotografii de familie). Două personaje pentru care « iubirea » din titlu înseamnă să-şi trăiască împreună degradarea, « strigătele şi şoaptele » din preajma morţii.

Haneke face un film de o concentrare hipnotică, fără nimic melodramatic sau patetic sau morbid, dimpotrivă, în tonurile unei lucidităţi colorate de umor şi de inteligenţă, despre « o femeie » care, treptat, ajunge un cadavru viu, într-un pat, şi despre « un bărbat » gîrbovit, care abia umblă şi abia se apleacă, dar care o îngrijeşte cu iubire, pînă cînd singura probă adevărată a iubirii este ca, într-o clipă, să înşface o pernă şi să o sufoce… Dar filmul lui Haneke e cu totul altceva decît povestea în sine, decît cronica unei morţi anunţate : e o probă a puterii artei filmului de a pătrunde în intimitatea cea mai profundă a fiinţei, acolo unde cuvintele nu mai au loc. Forţa imaginii, geografia unei feţe umane răvăşite de timp, frica din sclipirea unei priviri…

Un film « de apartament », cu « un bărbat şi o femeie », capătă forţa unui scenariu mitologic, despre grandoarea şi mizeria umană în faţa Sfîrşitului.

Păcat că şansele unui asemenea film european de a fi distribuit şi la noi, şi mai ales de a face săli pline, sunt extrem de reduse. Cristian Mungiu spunea, la conferinţa de presă a lui « Dincolo de dealuri », că totul e o problemă de educaţie ; tinerii care au crescut cu filmul american nu au fost educaţi să iubească şi altceva decît cinema-ul văzut ca distracţie (ca să nu-i spun « entertainment »), iar celelalte generaţii preferă să stea la televizor, decît să meargă la cinema.

Încă şi mai nefericit e fenomenul divorţului dintre publicul din România şi filmul românesc. Or, o cinematografie adevărată nu se poate imagina în afara solidarităţii publicului ei şi a solidarităţii CU publicul ei. Filmele nu se fac pentru festivaluri, nu se fac nici ca să cităm, în ziarele de acasă, ce s-a scris, despre un titlu românesc, în străinătate ! Filmele nu se fac nici pentru premii (oricît ar fi de binevenite).

Indiferent cum va arăta viitorul palmares de la Cannes - va fi, oare, noul titlu al lui Mungiu, capabil să « împace » filmul românesc cu publicul lui?