HABEMUS PAPAM

Eugenia Vodă, 16 Mai 2011
 

„Habemus Papam”, avem Papă!, anunţă, din balconul Vaticanului, un cardinal îmbrăcat în roşu, mulţimii care, în Piaţa San Pietro, aşteaptă, fremătînd, rezultatul alegerilor. Un Papă a murit, un altul a fost ales. Dar noul Suveran Pontif nu se simte în stare să iasă în balcon şi să-şi salute credincioşii.

„E o poveste în întregime inventată”, spune regizorul celui dintîi film de anvergură din competiţie, „Habemus Papam”, italianul Nanni Moretti, fără de care Palmaresul de la ediţia 2011 e greu de imaginat. Nu e un film iconoclast şi nu va provoca niciun scandal major; în mediile catolice italiene, unii l-au primit ca pe „o lecţie de toleranţă şi de ironie”, iar alţii l-au receptat, dimpotrivă, ca pe o ofensă, invocînd motivul că, sub nici o formă, „Nu trebuie să ne atingem de Papă”. Dar Moretti nu „se atinge” de Papă, sau, dacă o face, nu apelează la instrumentele satirei, ci la acelea ale unei comedii dramatice, pline de umor, dar şi de o indefinibilă tristeţe... Pentru că e de-a dreptul sfîşietoare imaginea mulţimii, aşteptînd să iasă noul Papă în balcon, aşteptîndu-l ca pe un semn divin, care întîrzie să vină... În timpul ăsta, Papa, magnific interpretat de Michel Piccoli (doar pe Victor Rebengiuc mi l-aş mai putea imagina la fel de ataşant şi de grandios în vulnerabilitate!), are un atac de panică, din care nu reuşesc să-l smulgă nici cardinalii ( un extraordinar de viu şi de expresiv portret de grup), nici abilul funcţionar purtător de cuvînt (în care redescoperim un mare actor polonez, Jerzy Stuhr), nici chiar psihanalistul chemat în disperare de cauză (şi jucat de Nanni Moretti însuşi, cu umorul casei). Devorat de angoasă şi de îndoială (nu în propria credinţă, ci în propria persoană, pe care o simte incapabilă să ducă în spate uriaşa responsabilitate de a fi Papă), proaspătul ales evadează – singur şi în civil – din tot ce a fost viaţa lui de pînă atunci şi gustă, cu un amestec de fervoare, umilinţă şi înfrigurare, condiţia de „om obişmuit”: merge cu metroul, trage la un hotel de cartier şi, mai ales, splendidă terapie, merge la teatru (la „Pescăruşul” lui Cehov, pe care îl ştie pe de rost, ca unul care, pe vremuri, a picat la examenul de actorie)...

Pentru că n-a obţinut autorizaţia de a filma la Vatican, Nanni Moretti a „reconstruit” parţial, la Cinecitta, o parte din Capela Sixtină (de unde, poate, şi bugetul destul de mare pentru un film european, de 9 milioane de Euro).

Un alt film din competiţie care s-a bucurat de succes şi care ar avea, teoretic, şanse să intre în palmares, mai ales că e francez, a fost „Polisse”, de Maiwen (regizoare, scenaristă, actriţă), un mozaic trepidant, mustind de viaţă, despre o Brigadă pariziană de protecţie a minorilor. În ceea ce mă priveşte, îmi recunosc sentimentul de iritare faţă de referirile la „copiii hoţi români”, cu părinţii proxeneţi, conduşi de un oarecare „Caganescu” (de altfel secvenţa în care tabăra ţiganilor e luată cu asalt de poliţie, iar copiii sunt încărcaţi într-un autobuz, în care ei cîntă şi dansează!, e una dintre cele mai slabe din film, de nivelul unui serial tv de mîna a doua).

Premiera cea mai mediatizată de la Cannes, din afara competiţiei, precedînd apropiata lansare mondială, a fost „Piraţii din Caraibe”, seria a patra, cu o imagine digitală, 3 D, după modelul „Avatar”. Festivaliştii echipaţi cu ochelarii de rigoare s-au îmbulzit să-l vadă, în relief, pe Johnny Depp, cel mai bine plătit pirat hollywoodian, căutînd „Fîntîna tinereţii” alături de Penelope Cruz, scorpia îmblînzită, şi de Geoffrey Rush, în rol de corsar cu picior de lemn. Fanii lui Johnny Depp n-o să se supere dacă o să le spun că maestrul de astă dată şarjează îngrozitor, joacă un fel de paiaţă fără sare şi piper (dar mare amatoare de dulciuri). Un film spectaculos vizual (secvenţa cu frumoasele sirene seducînd marinarii ne reaminteşte că noul regizor al „Piraţilor” e Rob Marshall, autorul lui „Chicago”), dar şi un film spectaculos de banal, în ultimă instanţă. O jucărie cinematografică destinată să fie, probabil, un succes de casă mondial. „Habemus piratem”...

Văzînd puhoiul de public ochelarist de la carnavalul în trei dimensiuni al Piraţilor, dar şi, în fiecare seară, de la scara cu covor roşu, de la defilarea de modă şi de celebrităţi – foste, prezente şi viitoare -, nu poţi să nu-i dai dreptate lui Polanski, cel care a spus, cîndva, despre festivalul de la Cannes: „Sigur că e o grădină zoologică, dar tuturor ne plac animalele!”...

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.