Gloria la ea acasă, pe Croazetă

Eugenia Vodă, Adevărul, 20 Mai 2016
 

Duminică, 22 mai, se încheie cea de-a 69-a ediţie a Festivalului de la Cannes, care s-a desfăşurat timp de 12 zile, cu două secţiuni principale: Competiţia şi Un certain regard. Trei lungmetraje româneşti, semnate de Cristian Mungiu, Cristi Puiu şi Bogdan Mirică, au teoretic şanse de a câştiga premii importante.

La ora când transmit aceste rânduri, în competiţie mai urmează să intre şapte filme mari şi lungi! E prematur să facem pronosticuri. Au fost ediţii la care Palme d’Or a mers la ultimul film din program. Au fost altele la care Palme d’Or a fost primul film din program. Statisticile nu ajută la nimic. Avea dreptate Woody Allen când spunea că urăşte competiţia între autori atât de diferiţi. "Îmi plac la fel de mult Rembrandt, Leonardo da Vinci şi Manet, fără să-i compar". Ca să nu mai vorbim că, pentru prima dată, la ediţia din 2016 am citit câteva mărturisiri ale unor foşti membri ai juriului care, peste ani, au încălcat regula de confidenţialitate tacită şi, cum se spune, au dat din casă. Am aflat, de pildă, că uneori membrii juriului se înţelegeau să doarmă, la filme, cu schimbul, ca să-şi poată povesti unii altora secvenţele ratate! Sau că, uneori apare trocul: "Dacă votezi tu pentru X, votez şi eu pentru Y"... Toată lumea e foarte curioasă cum va arăta palmaresul juriului condus de creatorul lui "Mad Max", australianul George Miller, cu atât mai mult cu cât domnul preşedinte a declarat: "Nu suntem aici ca să facem plăcere publicului". Categoric, un palmares adaugă ceva, totuşi, la sarea şi piperul unei ediţii. Până când îl vom afla şi până când profilul ediţiei se va contura cu adevărat, iată un caleidoscop de imagini, un fel de, parafrazând un titlu de film, "Rămăşiţele festivalului".

Prost-gust, fără chic!

Începând cu începutul, cu ceremonia inaugurală: prezentatorul, actorul Comediei Franceze, Laurent Lafitte, deşi s-a pregătit, se pare, enorm pentru acest nou rol pe care îl promitea plin de "chic şi glamour", a reuşit s-o dea în bară. Pentru că rar am văzut o prezentare, da capo al fine, pe muchia de cuţit dintre o falsă dezinvoltură şi un agresiv prost-gust. Trecând peste glumele cvasiofensatoare, de pildă aceea că Woody Allen, prezent în sală, "face surprinzător de multe filme în Europa, fără să fie urmărit în America pentru viol" (aluzie la Polanski, dar şi la o mai veche poveste nefericită din biografia lui Woody Allen), culmea prostului-gust a fost invitarea pe scenă a lui Catherine Deneuve, care a apărut maiestuoasă, sala s-a ridicat în picioare s-o aplaude pe Diva cinematografului francez, prezentatorul s-a apropiat de Divă şi, în mijlocul scenei, a urmat un sărut pe gură, lung şi apăsat, după care Diva, fără nicio vorbă, s-a retras în culise! Ideea era că el, prezentatorul, un actor încă tânăr şi relativ necunoscut în lume, săruta un miraj! Doar că regia acestui sărut a fost una la limita grobianului. Nu e de mirare că a doua zi, într-un ziar, am putut vedea una dintre cele mai hidoase fotografii cu un star, pe care le-am văzut vreodată. Pe o pagină întreagă de ziar, pe un fond negru ca de înmormântare, un tânăr brunet sărută o Deneuve ca o muma pădurii, cu o faţă săpată de riduri adânci, negre (ceea ce chiar nu seamănă cu imaginea actriţei din realitate), iar în josul paginii stă scris: fotografie realizată cu un Canon DX şi o optică 200x400! Mă întreb ce o fi făcut-o pe Catherine Deneuve să accepte această apariţie care, în orice caz, nu-i adaugă nimic la capitolul imagine, dimpotrivă! Gurile rele zic că, poate, banii? În acest caz te poţi întreba cât o fi costat dezastruosul sărut.

Cea mai luminată vitrină

Cu fantastica lui expunere mediatică, festivalul le oferă filmelor şi autorilor o vitrină de o vizibilitate inegalabilă. Cannes-ul e locul în care un actor poate veni necunoscut şi se poate întoarce acasă star. Sharon Stone îşi aminteşte că în 1992, când a venit la Cannes cu "Basic Instinct", practic era o actriţă neglijabilă care tocmai ieşise dintr-o lungă perioadă de şomaj. Iar festivalul i-a adus, peste noapte, gloria şi a declanşat ceea ce avea să se cheme "stonemania". Apropo de momentul de naştere a gloriei, pentru că tot suntem la posibile recomandări de weekend, pentru cine are drum la Londra ar fi de recomandat o expoziţie de fotografie, care va dura până pe 22 mai (Fiat Motor Village şi Ransom Art Gallery), cu fotografii de staruri realizate de un faimos fotograf londonez, Terry O’Neill. Beatles, Rolling Stones, Richard Burton, Liz Taylor, Frank Sinatra, Audrey Hepburn, şi câţi alţii... Dar cea mai impresionantă fotografie e una cu Faye Dunaway, în 1977, în martie, a doua zi dimineaţa după ce a câştigat Oscarul pentru cea mai bună actriţă. În halat, pe marginea unei piscine, pe un şezlong, lângă o măsuţă pe care se află tava cu micul dejun şi statueta Oscar, cu ziare împrăştiate peste tot, iar actriţa cu un zâmbet uşor absent, cu o umbră de melancolie pe chip, ca şi când ar fi revăzut tot lungul drum de până atunci, toată oboseala, toată munca, toate eforturile nerecunoscute... Fotograful a prins clipa care fuge, clipa în care, o spune chiar el, "nimic nu mai era ca înainte, pentru că ea a devenit, peste noapte, un star şi o milionară!". Ca o curiozitate sau ca un posibil subiect de cinema: fotograful s-a căsătorit cu actriţa, au avut o căsnicie de câţiva ani şi un copil împreună, dar, recunoaşte acum: "A fost o eroare! Să ai o căsnicie cu un star înseamnă să fii tot timpul sub reflectoare, ceea ce mie nu-mi place!". În postura de soţie de star a apărut, la Cannes, şi Amal, celebra avocată-soţie a lui George Clooney. Şi îndărătul aparenţei decorative se putea ghici un amestec de stinghereală şi agasare. Când a urcat pe covorul roşu, alături de George Clooney şi de Julia Roberts, cei doi actori erau iradianţi, în timp ce Amal avea un aer crispat, ca şi când o strângeau nişte pantofi pe care abia aştepta să-i arunce din picioare.

Replici

Mi-a plăcut ce a spus Julia Roberts, întrebată dacă n-ar vrea să facă şi regie: „Nu, pentru că nu suport ca mai mult de patru persoane pe oră să-mi pună întrebări la care răspunsul e urgent!“. Mi-a plăcut ce a spus, cândva, Hitchcock, şi am aflat-o abia acum: „Filmele mele pot rula fără subtitluri şi în Japonia“. Câtă dreptate avea! Cred că e şi un criteriu de evaluare a unui film: netradus, mai transmite sens şi emoţie? Mi-a plăcut şi ce a răspuns Cristi Puiu la întrebarea unui american, la conferinţa de presă, dacă va mai face sau nu un film despre revoluţia din 1989, aşa cum a declarat că a intenţionat să facă acum câţiva ani: „Deocamdată sunt în pană de idei pe subiectul ăsta!“. Un producător puternic e cel care reuşeşte să scoată un artist din pana de idei şi să-l oblige să facă un anumit film.

Loving

Se ştie, realitatea depăşeşte uneori orice ficţiune. De pildă, în filmul americanului Jeff Nichols, „Loving“ – Loving e chiar numele real al primului „alb“ care s-a însurat în anii ’50 cu o femeie de culoare, în Virginia, în timp ce legea interzicea „metisajul“. Datorită domnului Loving, Curtea Supremă avea să modifice legea. În filmul brazilian „Aquarius“, regia Kleber Mendonça Filho, Sonia Braga joacă memorabil o femeie care nu vrea să-şi părăsească aparta mentul, nu vrea să plece dintr-un imobil părăsit, cumpărat de un dezvoltator rapace, hotărât să o alunge cu orice preţ. Un subiect valabil oriunde pe Glob: s-ar putea spune că lumea a fost, mereu, teatrul de război dintre „nostalgici“ şi „dezvoltatori“. La proiecţia de gală a filmului, toţi membrii echipei – şi erau mulţi – aveau în faţă câte o foaie de hârtie pe care se putea citi: „În Brazilia nu mai e democraţie! În Brazilia e o lovitură de stat! Vom rezista!“.

Ca la noi

Mi-a picat sub ochi o afirmaţie apărută la o agenţie de acasă, despre cei doi români din competiţie, Cristi Puiu şi Cristian Mungiu: „Ambii sunt exponenţii unei generaţii de cineaşti străluciţi, ai unei ţări cu puţine resurse economice şi cu o cinematografie lipsită de sprijin instituţional“. E, totuşi, o exagerare, ca să nu spun un neadevăr. Până una, alta, majoritatea filmelor româneşti s-au făcut cu „amărâţii de bani de la stat“. Aşa de puţini sau de prost împărţiţi, cum or fi fost ei! Pentru că tot a venit vorba de bani, Cannes 2016 a promovat o politică de austeritate; a fost ediţia cu o licitaţie de obiecte din lumea filmului pentru ajutorarea sinistraţilor din Cannes, iniţiată de fostul preşedinte al festivalului, Gilles Jacob, care a venit alături de... Faye Dunaway, o mare cinefilă şi o obişnuită a festivalului. La licitaţie s-au strâns circa 100.000 de euro, ceea ce, pentru Croazetă, înseamnă vremuri grele... Şi petrecerile au fost mai puţine decât altădată, până şi Canal+ a renunţat la ele, până şi în „Le Figaro“ un cronicar spunea că „ele sunt oricum inutile“. În acest context, m-a făcut să zâmbesc un comunicat cu iz triumfalist, pe care l-am primit pe mail, despre „Petrecerea românească“, dată la un restaurant din Cannes, la care foarte important era că participaseră, din partea României, „Excelenţa Sa domnul X“ şi dna „ministru al Economiei“ (sic); bineînţeles că nu era vorba de economie, ci de cultură, dar pentru o clipă am crezut că poate a avut loc o rocadă: cultura la economie, sau economia la cultură, în fond tehnocraţia e o treabă suplă! Referitor la cinema şi la bani, mai trebuie ştiut că în România filmele nu au printre obiectivele majore „rentabilitatea financiară“, de vreme ce sunt făcute pe banii statului. Nu avem încă în România producători de anvergură, oameni care să investească masiv în cinema şi să tremure pentru banii lor (cum am auzit un producător la Cannes, spunând: „am riscat totul cu filmul ăsta!“, referindu-se la suma de 8 milioane de euro pe care a investit-o din propriul buzunar într-un film, dar sperând, evident, să-şi recupereze banii printr-o distribuţie internaţională eficientă). Or, la noi există filme premiate la festivaluri importante, care au făcut doar câteva mii de spectatori! Nu mă pot împiedica să-mi amintesc o poveste adevărată legată, indirect, de afişul ediţiei: o fotogramă din „Dispreţul“, filmul lui Godard, din anii ’60, cu Brigitte Bardot, film la care „a băgat bani“ şi un producător american. Când a văzut montajul lui Godard, coproducătorul american a refuzat să mai plătească ultima tranşă, invocând faptul că BB n-a fost filmată deloc goală! În faţa refuzului iniţial al lui Godard, producătorul a răcnit, şi cu această frază istorică s-a încheiat întâlnirea: „Vreau să văd c... lui Brigitte Bardot!“. E de prisos să mai spunem că, vrând-nevrând, Godard a introdus în film şi un BB nud!

Cannes-ul e un loc pozitiv

La Cannes eşti supus unui bombardament de poveşti din cele mai diferite locuri ale planetei. Combinat cu lipsa cronică de somn, pe care orice festivalist o resimte, acest tratament homeopatic intensiv cu ficţiuni şi cu adevăruri, cu durerile şi cu bucuriile altora – are un verificat rol antidepresiv. Există şi mărturia scrisă a unui fost membru al juriului, care a recunoscut că făcea un tratament dur cu antidepresive, dar, după o săptămână de festival, a aruncat cutia cu medicamente la coş! Cannes-ul a fost, este şi va rămâne un loc pozitiv!

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.