Generaţia spontanee?

Eugenia Vodă, Jurnalul Naţional, 21 Mai 2009
 

Cinematografia românească e reprezentată în Selecţia oficială a Cannes-ului 2009 de două filme: "Poliţist, adjectiv", de Corneliu Porumboiu, şi "Amintiri din Epoca de Aur", produs şi scris de Cristian Mungiu, dar (fiind un film din cinci scheciuri) regizat împreună cu alţi patru regizori, colegi de generaţie: Ioana Uricaru, Hanno Hoffer, Răzvan Mărculescu şi Constantin Popescu.

CORESPONDENŢĂ SPECIALĂ DE LA CANNES

Mungiu e marele câştigător al Cannes-ului de acum doi ani, Porumboiu a cucerit în 2006 un premiu important, Camera d'or, pentru cel mai bun film de debut, amândoi au venit la Cannes ca "outsideri" şi amândoi au aflat aici gustul triumfului, au devenit cunoscuţi în presa internaţională, au intrat cu adevărat în circuit... O dovadă de o splendidă normalitate, a "omologării" lor, e faptul că, iată, amândoi se află din nou în selecţia oficială, ceea ce nu e puţin lucru, pentru că nu am văzut pe aici, cinematografic vorbind, nici picior de polonez sau de ceh (or, să ne aducem aminte că, înainte de '89, şi cehii şi polonezii au avut şcoli mult mai puternice decât a noastră).

TĂNĂRA GENERAŢIE

Apropo de şcoli, pe scena de la Un Certain Regard, când l-a prezentat pe Porumboiu ca pe un eminent reprezentant al tinerei generaţii de regizori, delegatul general al festivalului a folosit expresia "generaţie spontanee" ("această generaţie spontanee de tineri cineaşti români, care ne-a uimit pe toţi"). Mă simt obligată să-l contrazic pe Thierry Fremaux. E adevărat că Mungiu, Porumboiu, Cristi Puiu sunt oameni de mare talent, ale căror filme au avut succes pe glob. Şi totuşi, nu se poate vorbi despre "generaţie spontanee" - adică de generaţie apărută pe nepregătite, fără un sol din care să provină - într-o cinematografie în care există - şi m-aş bucura dacă Fremaux ar vedea măcar două titluri! - de pildă, "Reconstituirea" lui Pintilie şi "Secvenţe" de Alexandru Tatos! Sunt filme care rezistă şi azi, cu brio, în adevărul lor, deşi sunt făcute în epoca în care cinematograful era folosit ca un instrument de propagandă. Nu merg mai departe, pentru că istoria nu se scrie cu dacă, şi nu mă gândesc cum ar fi arătat filmele lui Daneliuc, Piţa, Veroiu, Mircea Săucan, Mihu şi alţii în condiţii de libertate, deci dacă istoria nu şi-ar fi bătut, într-un fel, joc de ei. Să nu uităm cum, la Cannes, în anii '60, Ciulei a cucerit un premiu de regie, Mircea Mureşan a câştigat şi el Opera prima, pentru "Răscoala", dintr-o dată filmul românesc părea pe val şi foarte bine plasat, după care, PAUZĂ, "un gol istoric se întinde", carierele lor au luat traiectorii care nu s-au mai intersectat cu Cannes-ul şi cu cinemaul de ecou internaţional. Şi, atenţie, un traseu regizoral poate fi deviat spre neant nu numai de un context politic defavorabil, cum li s-a întâmplat "înaintaşilor", dar şi de un context economic defavorabil, cum i se poate întâmpla "generaţiei spontanee". Şi cum, într-o oarecare măsură, i se întâmplă deja. Pentru că, să fim serioşi, să privim adevărul în faţă şi să evităm isteria festivistă: nici acest film al lui Corneliu Porumboiu n-ar fi existat dacă n-ar fi existat Porumboiu senior, deci susţinerea materială a familiei şi a Vasluiului natal! Cu alte cuvinte, tristeţea e că toţi aceşti regizori din aşa-zisul "nou val", care au demonstrat că sunt eficienţi şi competitivi, continuă să se zbată să găsească finanţări, sunt pândiţi tot timpul de aventura improvizaţiei şi de nesiguranţa zilei de mâine, artistic vorbind. Nu există un program naţional coerent de susţinere a acestei generaţii, nespontanee, dar în plină formă, care a demonstrat că e în lumea largă o bună valoare de schimb; fiecare se descurcă cum poate. Or, ei ar trebui obligaţi să facă filme! În aceste condiţii, şansele de victorie pe termen lung sunt foarte mici. Deja se poate observa un lucru: nici în selecţia de scurtmetraje, nici în selecţia filmelor de şcoală, Cinefondation, nici în "Atelierul de proiecte" de la Cannes 2009 nu figurează nici un nume din România, spre deosebire de alţi ani. Nu vreau să fiu o Casandră, dar cred că acest Cannes e  un moment mai potrivit să ne îngrijorăm, decât să ne bucurăm...

VEŞTI BUNE

Vestea bună e că la amândouă filmele româneşti sala a fost plină, s-a râs şi s-a aplaudat. Alte veşti bune sunt că Porumboiu a depăşit confortabil hopul cel mai periculos al unei filmografii: cel de-al doilea film, iar Mungiu a demonstrat că e, poate, primul producător particular de anvergură şi de concepţie din istoria filmului românesc, prin acest proiect de recuperare - cu umor şi cu o nostalgie specială - a adevărului istoric, a cotidianului de un monumental absurd al anilor '80. Cei mai grei ani din dictatura lui Ceauşescu, anii în care frigul, foamea şi minciuna liber consimţită au fost botezate, fără ruşine, de intelectualii de serviciu, "Epoca de Aur"!

AMINTIRI

Veştile mai puţin bune sunt că, după părerea mea, "Poliţist, adjectiv", deşi are două secvenţe memorabile, e sub nivelul lui "A fost sau n-a fost"; iar în prima parte, excesiv de rarefiată şi de trenantă, nu e un film care să ţină un public obişnuit în sală. Aş fi fericită să mă înşel! Cât despre "Amintiri din Epoca de Aur", un film de scheciuri, oricât de bun, rămâne un film de scheciuri şi, fireşte, nu un film de autor care să dea greutate unei filmografii regizorale. Dar el va fi un film de public, inteligent, hazos şi nemilos.

De pildă, râzând cu un frison de oroare la episodul cu "Scînteia" şi cu Casa Scînteii, cu presa sub teroare şi cu regimul poliţienesc aferent -, actualitatea pe care o trăim noi, cu toate ale ei, devine, parcă, brusc infinit mai suportabilă!

Avem nevoie de amintiri din Epoca de Aur!

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.