Dumnezeu e mare, ele sînt mititele

Eugenia Vodă, România Literară, 26 Martie 2003
 

Michele are 20 de ani, şi, cu toate că e mignonă, e manechin de ocazie; are o mamă plictisită şi o familie burgheză plictisitoare; după un mic amor ratat (soldat cu un avort şi o încercare de sinucidere), are impresia că întîlneşte marele amor, în persoana unui tînăr veterinar, evreu; de aici începe comedia!

Dumnezeu e mare, eu sînt mititică (Dieu est grand, je suis toute petite) e o comedie franţuzească, dar nu una "de rîs", ci mai degrabă una de plîns - din mai multe puncte de vedere, începînd cu subiectul şi terminînd cu tonul, paradoxal-pisălogic-aerian, în trena lui Woody Allen. Doar că, în ciuda unei graţii indiscutabile, regizoarea Pascale Bailly e atît de departe de strălucirea maestrului... Zice autoarea: "Ce mă interesează cel mai mult la un film, este să merg pe acea linie subţire dintre rîs şi plîns, să găsesc într-o dramă situaţii comice şi într-o comedie situaţii dramatice"; exerciţiul de echilibristică în sine i-a reuşit; filmul, mai puţin!

Punctul de atracţie major e interpreta principală, Audrey Tautou, inubliabila Amélie, acum într-un rol "care mi se aseamănă cel mai mult", declară actriţa. Aşadar, un film cu o fată fermecătoare; dar oricît de fermecătoare ar fi fata, ea nu poate transforma un film mic într-unul mare.

Filmul are nu numai un titlu, dar şi un motto memorabil: "Am 20 de ani şi mi-am ratat viaţa"! Din asta se şi hrăneşte comedia: din gustul disperării şi al ratării la neruşinata vîrstă de 20 de ani, testat cu o frenezie în care totul e permis (în afară de teama de ridicol). Autorii declară că au vrut să facă un film despre căutarea identităţii. De acord; doar că, se ştie, toate "căutările" sînt bune, cu excepţia celor plicticoase. Pe traseul căutării de sine, eroina îl caută şi pe Dumnezeu, prin diverse religii, de la catolicism la budism, dar mai ales - în scenariul filmului nostru - la iudaism. Obsesii pe care Woody Allen le rezolvă scăpărător şi percutant, Pascale Bailly le diluează neinspirat, punînd răbdarea privitorului la o destul de grea încercare.

Cu acelaşi sentiment de "încercare", am văzut la "Scala", într-o sală goală, alături de 4-5 spectatori, recentul film românesc Ce lume veselă (scenariul şi regia Malvina Urşianu). În contextul actual, de sărăcie şi de lentoare a ritmului de producţie cinematografică, simpla existenţă a unui film românesc - şi încă a unuia ca acesta, realizat cu profesionalism, de o companie privată, Ager Film - e o performanţă. O performanţă e şi faptul că o regizoare ca Malvina Urşianu a reuşit să facă acest film, rămînînd consecventă cu sine însăşi. Problema care se pune, însă, cu toată sinceritatea, ar suna aşa: "Vă place Malvina Urşianu?" Dacă da, o să vă placă şi acest film. Dacă nu, nu.

În ceea ce mă priveşte, îmi recunosc alergia la "stilul Malvina Urşianu" şi îmi asum incapacitatea de a-mi depăşi, probabil, o anumită incompatibilitate structurală cu acest stil. Ce lume veselă mi s-a părut, în consecinţă, un film fals, da capo al fine, o "poză" de o preţiozitate enervantă şi ridicolă. Povestea unei respectabile doamne doctor (aristocrate), fără vîrstă, care rămîne însărcinată cu un mult mai june pictor avangardist, după ce îi face toate analizele, din care reiese că individul e sănătos tun!, mi s-a părut - aşa cum a conceput-o cineasta -, artificială şi stupidă. Dialogul, altfel "scris adînc", sună mereu teatral şi tezist; un dialog care, cinematografic vorbind, "cere palme"!

Actorii - Tamara Creţulescu, Florin Piersic Jr., Tania Popa - sînt expresii fidele ale stilului regizoral. Nu-i crezi nici o clipă, deşi ei "joacă bine"! Mai normal şi mai verosimil evoluează "secundarii" Eusebiu Ştefănescu, Ilinca Goia, Silviu Petcu. Iar singurul actor al filmului care reuşeşte să fie adevărat e Ioan Niciu, în postura unui bătrîn din generaţia celor care "au trecut de la tinereţe direct la vîrsta a patra". De punerea în pagină a acestui personaj se leagă şi unicele momente de inspiraţie regizorală din film (de pildă momentul cu cele două scaune "stil", urcate, la o mutare, spre fereastra unui bloc mizerabil, şi apoi momentul cu un sicriu fastuos, coborînd, pe frînghii, de la aceeaşi fereastră).

..."De unde ai tu muşchii ăştia?", îl întreabă doamna doctor (oculistă) pe pictor; el are muşchii din mediul rural, de unde provine, şi unde o invită pe distinsa doamnă la tăierea porcului; doamna acceptă invitaţia, dar e oripilată de ceea ce vede acolo, şi o şterge de la pomana porcului, fără să-şi mai ia rămas bun. Povestea "de dragoste" (de o "decenţă" dusă pe cele mai înalte culmi ale lipsei de naturaleţe) se intersectează cu alte fire epice, menite să configureze portretul unei lumi în tranziţie. Aici apar: un sexi-club, o prostituată, un unchi bătrîn, cu o avere nerecuperată, un turc escroc, specialist în "recuperări" ş.a.m.d. Cînd turcul o anunţă pe doamna doctor că bătrînul ei unchi (care părea, totuşi, în deplinătatea facultăţilor mintale) i-a cedat lui şi "dreptul de a purta numele familiei" (unde a fost doamna doctor în tot acest timp?, mai ales că prin ea se cunoscuseră?), doamna doctor replică: "Dacă se vînd bucăţi din ţară, ce mai contează un nume istoric!"... În epoca "ne vindem ţara", doamna doctor îi spune, în trecere, ca un fapt divers, fostului soţ, că "vor să ne scoată de la catedră, pentru că am îngrijit nomenclaturişti; eu le-am îngrijit vederea, nu vederile!"... Biata doamnă doctor! Tocmai ea, după ce că e o aristocrată autentică, să devină şi o victimă a noului regim? Fără a citi, cîtuşi de puţin, filmul, prin grila "realismului socialist", senzaţia globală e aceea că el combină, cu perfidie estetică, jumătăţi de adevăruri cu jumătăţi de minciună, amestecînd, ca în celebrul banc, sifiliticii cu filateliştii.

Într-un sos, neapărat, elegant!

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.