Depresia "Antichrist"

Eugenia Vodă, Jurnalul Naţional, 19 Mai 2009
 

Unul dintre cele mai aşteptate filme din festival se cheamă "Antichrist", al lui Lars von Trier, "genialul nebun" care a făcut să se vorbească, în lume, despre Danemarca, poate mai mult decât despre prinţul Hamlet...

Corespondenţă specială de la Cannes

Proiecţia de presă, premiera mondială a filmului, a fost programată seara, la 7 şi jumătate. Ei bine, la 7 fix, sala era deja plină ochi şi multă lume rămasă pe dinafară! Numai la Cannes se putea întâmpla ca sute şi sute de acreditaţi de presă să vină şi să ocupe sala cu atât timp înainte, numai ca nu cumva să rateze întâlnirea cu Lars von Trier. Asta ca să vă daţi seama cât e de iubit Von Trier la Cannes. Tăietură de montaj: filmul se termină, se aprinde lumina în sală, o mică parte a publicului aplaudă timid, o mai mare parte huiduie energic, iar cea mai mare parte se ridică într-o tăcere grea... La uşă aşteaptă nişte inşi cu microfoane, ca să culeagă primele impresii. Aud prima reacţie, o voce feminină gâtuită de revoltă: "Dezgustător! Acest om e bolnav!".

Fanii lui Von Trier vor avea nevoie de ceva timp ca să-şi revină din şoc, să digere noul film, să în­ţe­lea­gă cum a putut spune cineastul despre "An­ti­christ" că îl consideră cel mai important film din întreaga sa carieră. Dar, spre deosebire de cei care consideră filmul "o catastrofă", în ceea ce mă pri­veş­te l-aş plasa la categoria, e adevărat, destul de am­bi­guă, de "film interesant", de "capodoperă ratată". Destul cu vorbele, să trecem la fapte! Care sunt faptele?

Totul începe cu o "copertă" alb-negru, imagini filmate cu încetinitorul, pe o muzică divină, un bărbat şi o femeie fac dragoste într-un pat, un balet halucinatoriu, cu detalii şocante, ca în cinemaul suprarealist de la începuturile cinematografului, în timp ce, în pătuţul lui, un copil blond, de vreo 2 ani, se trezeşte, reuşeşte să coboare, priveşte în jur cu un zâmbet inocent, se târăşte spre fereastra deschisă, se caţără pe pervaz şi alunecă de la etaj, pluteşte ca un înger, însoţit de o jucărie de pluş, spre zăpada care îl îngroapă. Privit ca un scurtme­traj în sine, momentul introductiv e o piesă de artă desăvârşită. Din păcate, filmul nu se opreşte aici. Se trece la registrul realist, color. Cuplul îşi în­mor­mân­tea­ză copilul, Ea (Charlotte Gainsbourg) face o cădere nervoasă, iar El (Willem Dafoe), care e psihoterapeut de meserie, încearcă să-i aplice un tra­ta­ment bazat pe "terapia cognitivă", adică pe identificarea punctului dureros şi pe exorcizarea lui, tocmai prin trăire... Cuplul îndoliat pleacă la casa de vacanţă, undeva în creierii munţilor, în plină pădure, un loc unde se ajunge cu greu, doar pe jos, şi unde începe tot balamucul... Ceva între horror erotic şi thriller psihologic, un film întreg în două personaje, care fac psihoterapie şi sex, în căsuţa din pădure, în mijlocul unei vegetaţii luxuriante, cu tufe uriaşe de ferigi, cu animale care nasc, cu o natură foşnitoare şi ameninţătoare, un talmeş-balmeş ce virează brusc spre patologicul caricatu­ral, în clipa în care El, psihoterapeutul, pentru că nu-şi dă seama cât e Ea de bolnavă psihic (deşi vede fotografii în care ea îşi încălţase co­pi­la­şul cu stân­gul în dreptul, deşi descoperă un vechi caiet, în ca­re scrisul ei e deformat tot mai schizoid), are ceea ce merită: femeia se năpusteşte asupra lui, îl răneş­te, îl izbeşte, îl mutilează, îi perforează gam­ba şi îi ataşează de picior un ditamai polizorul (cu care el se târăşte şi se ascunde într-o vizuină), apoi ea se automutilează sângeros (aş avea senzaţia că po­ves­tesc un film porno dacă aş scrie ce face cu o foarfecă), de fapt multe minute din film nici nu am pri­vit ecranul, e ca şi când ai asista cum cineva îşi smulge unghiile! Înspre final, ca într-un basm pentru adulţi, în căsuţa din pădure intră şi căprioara, şi vulpea, şi corbul... (râsete în sală) Dintr-o replică am aflat că natura (inclusiv natura umană, plasată undeva între regnul animal şi cel mineral) este "templul lui Antichrist", este însuşi Antichrist... Uneori, în imagini fulgurante, se ghiceşte genialul cineast care e Von Trier, de pildă în peisajul maiestuos, văzut de sus, peste care se aude un plâns de copil, sau în imaginea "scoarţei terestre", îmbibată de cadavre, negre sau albe... şi totuşi, un lucru i-ar putea da de gândit lui Von Trier: la sfârşitul filmului, când pe ecran a apărut insertul "dedicat lui Tarkovski", toată sala a izbucnit în râs!...

"De la 12 ani am stat cu «Antichristul» lui Niet­­zsche pe noptieră", declară Von Trier, obsedat, în fe­lul lui, că "Dumnezeu a murit" şi folosind regia de film ca pe un fel de terapie personală, aptă să îl scoa­tă din depresia severă, care, zice el, l-a măcinat acum doi ani, drept care a scris scenariul la "An­ti­christ", şi s-a simţit ceva mai bine. Povestea cu de­pre­sia lui Lars von Trier am mai auzit-o de multe ori de-a lungul anilor, se poate deduce că e starea lui normală. Şi oricum, în acest caz ea nu func­ţi­o­nează ca o circumstanţă atenuantă.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.