De la Persepolis la Pădurea spănzuraţilor

Eugenia Vodă, Jurnalul Naţional, 25 Mai 2007
 

La ora două noaptea, după ce am scris titlul acestui articol pe ecranul laptop-ului, o alarmă demenţială a inceput să şuiere şi să ţiuie in intregul hotel!

Corespondenta din Cannes

La ora două noaptea, după ce am scris titlul acestui articol pe ecranul laptop-ului, o alarmă demenţială a inceput să şuiere şi să ţiuie in intregul hotel!

Lumea a ieşit din camere, pe coridoare şi - aici e partea amuzantă dacă s-ar face un film despre viaţa jurnaliştilor invitaţi la Cannes! - am constatat că nimeni, dar absolut nimeni nu avea aerul unui om trezit din somn. Probabil pentru toată lumea e ora cănd se scriu temele. Totul se plăteşte, şi la Cannes: eşti invitat intr-un loc splendid, vezi filme şi staruri de dimineaţa pănă noaptea, dar, in schimb, in loc să dormi trebuie să scrii! Alarma a fost falsă. Dar, după ce ai văzut la grămadă thrillere, crime, catastrofe, asasini in serie, fandacsia-i gata!

Ca să nu mai vorbim de climatul de la intrarea in sala de cinema: după ce te legitimezi, te controlează in geantă, apoi eşti verificat cu detectorul de metale - ca intr-un balet panicos, dar mai ales absurd in inutilitatea lui (pentru că, e limpede, totul e relativ formal). Totuşi, in ce lume trăim? Cănd şi unde, in istorie, au mai fost percheziţionaţi oamenii la intrarea la un spectacol? Mai grav e că după căteva ediţii am ajuns să ne obişnuim cu asta, să ni se pară normal! A devenit o modă, un ritual grotesc, care, in loc să dispară, se extinde. De acord, e vorba de "prevenirea acţiunilor teroriste". Dar cu ce preţ? Cu preţul schimonosirii propriei noastre imagini şi a propriei noastre vieţi.

MĂSURI DE SECURITATE. Ieri din cotidianul La Repubblica am aflat că măsurile de securitate vor fi intensificate la Cannes, cu ocazia prezentării unui film realizat de o iraniancă exilată in Franţa, cu o viziune, evident, "neortodoxă" despre istoria Iranului Am mers fără nici o tragere de inimă, exclusiv din obligaţie profesională, la acest "Persepolis", mai ales ştiind că e un desen animat. In primul rănd, pentru că nu mi-au plăcut niciodată desenele animate pentru adulţi; in al doilea rănd, pentru că sunt impotriva amestecului de genuri in competiţie. Cum poţi să compari, ca juriu, un lungmetraj de desene animate cu unul de ficţiune, jucat de actori?

EMOŢIE. Văzănd insă "Persepolis" ii inţelegi pe selecţioneri. După cinci minute de proiecţie, toate prejudecăţile se topesc, uiţi pănă şi faptul că e un desen animat, te laşi purtat de emoţie, iar la sfărşit recunoşti că un palmares fără el e greu de imaginat! In totul, filmul e o bijuterie: in grafica alb-negru, in desenul simplu şi percutant, in stilul vizual inspirat din expresionismul german şi din neorealismul italian, in tonul de comedie amară, dar mai ales in puterea de a evoca cifrul unei lumi iubite şi urăte, o intreagă istorie iraniană (şi un război de opt ani cu Irakul) prin autobiografia plină de umor a unei fete inteligente, nefericită in dragoste, in istorie şi in ţara in care s-a născut.

Fata, Marjane Satrapi, avea să devină autoare faimoasă de benzi desenate; volumele ei autobiografice s-au văndut in peste un milion de exemplare in toată lumea. Catherine Deneuve, intr-un interviu, o numea autoarea ei preferată; drept care acum, la ora debutului in cinema al lui Marjane Satrapi (impreună cu Vincent Paronnaud, intr-o producţie franceză cu un buget de 6 milioane de euro), Catherine Deneuve e una din voci (vocea mamei), alături de Chiara Mastroianni (vocea fiicei) şi de Danielle Darrieux (vocea bunicii). Zice regizoarea: "Dacă, după ce vor vedea Persepolis, spectatorii occidentali nu vor mai reduce Iranul la imagini şablon, ci o să-şi spună «Uite, in ţara asta sunt oameni care trăiesc, care iubesc, care suferă, care se bucură, care sunt ca noi. Să incetăm să ne mai fie frică de aceşti oameni!», atunci aş avea sentimentul că mi-am făcut datoria...".

Marjane Satrapi şi-a făcut datoria. Cu brio!

DUPĂ 42 DE ANI. Aseară la Sala Bunuel a fost prezentat, in faţa puţinilor fericiţi interesaţi de "secţiunea" Cannes Classics, "Pădurea spănzuraţilor", filmul lui Liviu Ciulei, premiat la Cannes in 1965 şi restaurat azi graţie mai multor eforturi conjugate sub o nobilă umbrelă: The World Cinema Foundation, lansată de Martin Scorsese la Cannes, fundaţie care işi propune salvarea patrimoniului cinematografic internaţional. Liviu Ciulei nu a fost, din păcate, prezent. Au venit Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ (intr-o ţinută superbă), insoţiţi pe scenă de Dan Burlac şi de Cătălin Mitulescu. Victor Rebengiuc s-a declarat emoţionat de faptul că revine la Cannes, pentru acelaşi film, după 42 de ani!

Se mai intămplă şi lucruri frumoase pe lumea asta!

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.