Daneliuc îndrăgostit

Eugenia Vodă, România Literară, 7 Aprilie 1999
 

Îmi propusesem să scriu, la acest număr, despre Shakespeare îndrăgostit, marele cîstigător al recentelor Oscaruri, un film care a împărtit comentatorii cotidianelor bucurestene în două tabere: tabăra zeflemistilor si tabăra admiratorilor fără rezerve. Împrejurări "mai presus de vointa cronicarului" au făcut să nu fi văzut Shakespeare îndrăgostit înainte de decernarea premiilor Oscar. Iar după decernare, Difuzarea noastră a venit cu ideea unui "program special" dedicat filmelor laureate. Din nefericire, consecinta acestei idei a fost că tocmai Shakespeare îndrăgostit a dispărut complet de pe ecrane în zilele de 26, 27, 28 si 29 martie! Asadar, Oscarurile s-au decernat într-o luni; iar în primul week-end de după decernare, tocmai filmul cîstigător a dispărut de pe afis! Exact în primul week-end, cînd, e de presupus, marele public ar fi avut timpul si elanul să meargă să vadă cîstigătorul! Nu este, desigur, nici singura nici cea mai gravă stupiditate din peisajul cinematografic autohton, în care vorbele sînt multe si premierele sînt rare ca eclipsele (de altfel, si în materie de cinema, vom fi, în '99, un fel de "capitală mondială a eclipsei").

Ca să facem un cadou de Pasti cititorilor nostri, le oferim cîteva pagini dintr-un nou roman (al doilea) scris de Mircea Daneliuc. L-am descoperit, pe acest mare regizor al istoriei filmului românesc, mai plin de amărăciune si de exasperare ca oricînd. Se află la sfîrsitul unor filmări, care s-au desfăsurat "în conditii mai grele decît în studentie!"...

Daneliuc refuză să se mai dezlăntuie în diatribe; a ajuns la concluzia că, "într-o tară în care opinia publică nu există", ele nu ar avea nici un efect, decît, cel mult, amuzamentul galeriei...

În toată tristetea asta, e si un lucru bun: printre nemultumiri si tracasări, Daneliuc scrie. A terminat romanul "Marilena si cîteva voluptăti", o proză care, cîndva, poate va deveni film.

N-ar fi prea fantezist să ne imaginăm că, dacă lucrurile vor continua în acelasi ritm, va veni o vreme cînd Daneliuc va fi "omologat" nu drept un regizor care a si scris ci drept un scriitor care a făcut si cinema!

Doamnelor si domnilor, Mircea Daneliuc s-a îndrăgostit - iremediabil - de literatură!

Eugenia Vodă

Mircea Daneliuc - Marilena si alte voluptăti

Fredi scormonea meditativ cu bătul în frunze si am simtit nevoia să-i fac o confesiune.

- Jură-te că nu spui la nimeni!

- Mă jur.

- Pe ce?

- Pe ce vrei.

- Bun. M-am uitat în jur, dacă nu ne asculta cineva si m-am dat lîngă el. Eu mă tin după Marilena. Tu după cine te tii?

Fredi căzu pe gînduri si, după cîteva momente de reflexie, îmi declară cu sinceritate:

- Si eu tot după Marilena.

- Nu se poate! După Marilena mă tin numai eu.

- De ce?

- Că eu am zis primul!

Îmi sărise tandăra. Fredi mă privea neîncrezător, dar, probabil că i se părea logic. Admise.

- Bine. Si eu după cine să mă tin?

- După Sandra.

- Nu.

- De ce?

- Că e slăbănoagă, stirbă, are ochii mari, asa, si desenează cu stînga!

- Crăcănată, spanche si proastă, am continuat eu, ca prieten, să-i fac un serviciu.

- Si Marilena cum e?

O vedeam în fata ochilor, mi se încălzea sufletul.

- Marilena e cea mai frumoasă. Are fata frumoasă si ochii mici, are părul galben si un toc alb, i-a căzut din ghiozdan, l-am văzut. Si n-are pieptul umflat, poate să tragă cu arcul.

- Înseamnă că e mai frumoasă ca mama ta.

Recunosc că m-a pus în încurcătură. Am cugetat cîteva clipe si, cu toată strîngerea de inimă, am scuturat din cap.

- Nu. Mami e mai frumoasă.

- Nu. Mama mea e mai frumoasă ca mama ta.

Stiam că are marota asta. Nu puteai să i-o scoti din cap. Odată, în recreatia mică, a început unul să strige prin curte: mama lui Mardare e o curvă mare! Auzise el, pe undeva... Ce-i dă prin cap lui Fredi? Se înfige în fata ăluia si-i zbiară în ureche:

- Nu-i adevărat! Cea mai mare curvă e mama mea!

Tovarăsa o cheamă pe mama lui Fredi la grădinită, îi spune si aia ridică din umeri.

- Fredi, ia hai încoace!

Fredi vine, maică-sa îl mîngîie pe cap si am auzit-o cu urechile mele:

- Asa puiule, Mama e întotdeauna prima!

Am lăsat-o baltă. Ce era să fac, să mă apuc să plîng? Concesiile le înveti de mic. Am scos limba.

- Si tata tău cum e?

S-a purtat elegant. A admis că e năsos si are ciorapii cîrpiti. Si am convenit si eu că e bun, pentru că ne dădea halva.

- Dar Maricica?

Am făcut-o praf amîndoi. Toantă, sleampătă, clăpăugă, am distrus-o. Ne-am distrat ceva... Fredi rîdea ca la teatrul cu sfori, parcă dăduse strechea în el, se agăta de crengile părului si-si dădea drumul. După care, se căuta la coiut.

- La mine nu se umflă.

Si o lua de la capăt, cătărîndu-se mai sus. Am devenit atent. Ce vedeam mă uluia. Putulica lui era altfel.

- Ia uite, făcea si-mi arăta căputul ei chel, sucindu-l spre mine. Eram siderat. A mea avea o pielicică tuguiată si, oricît as fi tras de ea, pînă mă dădeau lacrimile, nu se lăsa, o tinea un fel de hîrtiută albicioasă. Începuse să mă usture si am ascuns-o la loc. N-aveam nici o explicatie. Dar, la urma urmei, dacă unchiul Tibi avea chelie, domnul Făinaru la fel, de ce n-ar exista si putulici din astea? A pescuit dintr-un buzunar o fondantă cam nisipoasă, dar era din acelea în poleială rosie, care poti s-o întinzi cu unghia si s-o tii în carte. A muscat-o la mijloc. Restul l-am mîncat eu. Am avut un impuls generos.

- Fredi, poti să te tii si tu după Marilena. O iubim amîndoi.

Doamne, cît o iubea! Îi umplea toate născocirile. Cînd se juca singur, vorbea cu ea si împărtea nisipul. O visa, ura grădinita, pentru că-l tinea departe si fugea ca s-o vadă trecînd. Rusinea îl podidea de dincolo de puterea lui, la fel ca si ghemul acela de sub coaste, care-l făcea să plîngă din senin. Rîdeau de el într-un fel ticălos si-i venea să dea cu picioarele. A doua zi era Pastele si veneau Iepurasii. Avea un arc albastru, dar cum să i-l dea, cine s-o învete? Nu era o toană de copil, era dragoste pripită, care coborîse prea greu si prea mare peste zarzăre verzi.

Îngrozitor, am pătit la fel!...

M-au culcat si m-am ghemuit sub plapumă. Nu trebuia să mă vadă că dormeam cu ochi deschis ca să-l văd pe Iepurasul. Încercasem de vreo două ori treaba asta si cu Mos Crăciun, dar nu mi-a mers. Răspîndeste un fel de somn cînd vine, ca cerbul lui Harap Alb, n-ai cum să-l pîndesti. Era o noapte neagră si plină de scîrtîituri. Trecuseră o grămadă de ore si, deodată, am auzit usa de la intrare. A simtit-o si mami, pentru că s-a ridicat, si-a tras halatul si a iesit. Stiu asta, pentru că aveam pătutul în dormitorul lor, imediat în stînga usii. Dar nu era Iepurasul, era tata, venea de la Bucuresti.

S-au oprit în sufragerie si au început să vorbească nu stiu ce. Tata nu părea în apele lui, probabil că iar îi furaseră pălăria. Sopocăiau nu stiu ce. Am asteptat ce-am asteptat si pesemne c-am adormit un pic, pentru că, atunci cînd am deschsi iar ochiul, susoteau în pat. Dar mai rar, nu la fel de însufletit, se mai odihneau. Cred că-l asteptau si ei. Am auzit-o pe mami si am ciulit urechile:

- Vii?...

Patul a început să troznească, am auzit un arc zbîrnîind si mi-am dat seama că tata n-o să vină nicăieri, se întorcea pe partea cealaltă ca să nu sforăie. Dar pîrîiturile din somiera aceea nenorocită si descleiată abia acum se porniseră. Am mai ascultat ce-am mai ascultat si m-am întors cît am putut eu de încet. Oricum n-aveau cum să mă audă. V-am spus că stăteam cu ochiul deschis, asa că vedeam perfect în întuneric. Privelistea m-a indignat.

Cînd mă suiam pe Fredi ca să-i car pumni în moacă, pentru că altfel nu scotea alunele din gură, trebuia să mă urc pe piept si să-i tin mîinile la spate, sub el. Asa l-am văzut si pe tata. Se cătărase cu genunchii pe mami si o strîngea de gît. M-am speriat atît de rău, că am fost pe punctul să urlu. Dacă nu m-as fi temut. Avea si obiceiul prost a mă lua de ureche, dar să stau si să mă uit la el, cum o chinuia acolo, cum se trîntise peste ea si o pisa, măruntind-o, încît abia de se mai putea zvîrcoli, era dincolo de puterea mea de iertare. Era scîrbos si hain; l-am urît cinstit, din tot sufletul. Mami săraca nici glas nu mai avea, abia o auzeam că-i soptea ceva în ureche, încîlcit, de parcă alergase pînă la gardul magaziei si înapoi, nu întelegeam nimic. Cred c-ar fi trebuit să răcnesc după ajutor, dar ceva mă tinea cu ochii holbati la ei si cu gura uscată si-am tot amînat momentul, pînă cînd tata s-a răsturnat într-o parte, la loc. Asta m-a blocat! Că el părea cel răpus, nu ea! Îl dovedise. Am avut numaidecît un respect îngrozitor pentru muschii ei... Si as fi contemplat-o asa pînă dimineata, că tot n-aveam ce face si asteptam Iepurasul, dacă nu s-ar fi apucat să ofteze. Stiti cum ofta? Ofta asa, rar, îmbunată si tihnit, ca atunci cînd mă apucam să-mi fac gamele la vioară, fără să mă cheme nimeni si ea intra în cameră ca să mă mîngîie pe păr.

Mă înnebunea mosu' Cretu. Cînd îmi era lumea mai dragă si altii băteau hapucu', atunci venea el cu scripca, la lectii. Minge nu exista decît la Avîntul Cîmpulung; umpleai un ciorap cu cîrpe, îl coseai rotund si ăla era hapucu'.

Mi-am dat seama imediat că nu e în regulă, că au o bandă a lor si că se luptau, în timp ce dormeam. Ani de zile mi-au ascuns chestia asta! Ofta si nu puteam s-o sufăr. Mă trădase, pe ascuns. Gata, mi-am zis, ai terminat-o cu ei! O să mă rugati! Plec de-acasă si fug în armata rosie. Am închis ochiul si m-am culcat.

A doua zi, cînd am intrat dincolo, călcînd peste mansetele pijamalei, care-mi aluneca pe curit, am fost surprins să-i văd că s-au împăcat. Erau blînzi si luminosi, dar nu mă puteau duce. Nelinistea aceea, care-i pălea fugar, o vedeam. Mirosea fin a pîine prăjită, ridicaseră storurile si lumina de Pasti curgea prin ferestre, orbind albul mesei. Cînd am deschsi usa, soarele făcea deja o baltă pe parchet si tot ce era dincolo de ea mi se părea cetos si fără substantă. Puseseră fata aceea pe care o avea mami de la mama ei si pe care o întindeau numai cînd venea unchiul Tibi si unchiul Sandu si urca lume multă si Maricica freca tacîmurile de argint cu cenusă. La capete se aflau două platouri cu grîu încoltit, în care risipiseră ouă galbene si rosii. Era o iarbă moale si mîngîioasă si mi-ar fi plăcut s-o clipesc cu genele, dar nu mă spălasem. În mijlocul mesei, făcuseră loc pentru pasca grăsană, cu brînză de vaci si smîntînă, pe care dormea crucea din aluat răsucit. Dacă băgai degetul si o ridicai de un capăt, crăntănea între dinti, iar dacă-l înfigeai mai adînc, dădeai de dulceata fragilă a umpluturii. Cozonacul cu nasturi din rahat, drobul verzui, ridichile rosii, andrelele de ceapă subtire, telemeaua cu purici de chimen în farfuriile groase, cu bordură liliachie, din care spărgeau în fiecare an cîte una si care-mi plăceau să le tin marginea-n gură, pentru gustul lor neted si dulceag. Cînd nu mă vedea nimeni, lingeam si carafele obeze si ceainicul pitic si zaharnita rămasă din alt serviciu, pînă cînd limba mea exersată întîlnea cubuletul alb, ispitindu-se. Se uitau la mine cu Maricica între ei si-mi surîdeau. M-a cuprins o bucurie atît de veselă, încît, desi intrasem cu amintirea neplăcută a noptii pe care tocmai o isprăvisem, mi-am propus să amîn răzbunarea ca să mă gîndesc mai tîrziu.

Doamne, fă-mă să tin minte asta, să nu uit...!

Cînd tata a luat pîntecoasa si mi-a turnat laptele muls de Vica, mi-am amintit de Marilena. Mi s-au albit buzele, dar ei nu stiau de ce, credeau că de la caimac.

- Ce ti-a adus Iepurasul?

- Nu stiu.

- Caută, mă îndemnă mami, tinîndu-si palmele încrucisate pe burtă.

Am sărit de pe scaun; mi-am dat seama că iar s-a pus la cale, ceva. I-am găsit imediat, după ciripit. Sub fotoliu era o cutie de carton, în care am dat de niste puisori roz si aurii, atît de neîndemînateci si plăpînzi, încît mi-a fost frică să-i las să mi se catere pe mînă. Am uitat de masă, am început să-i suflu.

- Asta-i tot? - mă întrebă mami, cu un surîs complice. Tata mustăcea.

- Mai am?

- Caută.

De data asta am pornit la treabă. Era clar că ei stiu despre ce-i vorba, dar vor să mă vadă căutînd. Am căutat. Dacă le făcea plăcere, am căutat. Era un joc nou. Am găsit-o în spatele perdelei.

Mamă!... Era o sabie cum n-am văzut în viata mea! De la Bucuresti. Avea o cingătoare cu fireturi galbene si de ea atîrna o teacă argintie, lucitoare, de metal. Cred că din argint... Numai cît am spus pînă aici si tot era cea mai nemaipomenită din tot ce există!... Dar sabia! Sabia era din aur curat, galbenă si îndoită, cum avea Regele Mihai. Si tăia, ca la turci! Un mîner negru, nu stiu din ce si o apărătoare lată, peste toată mîna, tot de argint, cu modele. Extraordinar!

- Cum se spune?

A urmat chestia care se întîmplă totdeauna, cînd primesti ceva, dar n-am stat la discutii. M-am încins cu ea si am tulit-o afară. Fredi cînd a văzut-o, s-a tîmpit complet.

- Îti dau cinci bile. Numai putin...

I-am dat-o. El n-avea Paste, săracu'! Ce să fac cu bilele lui? Am acceptat tractorasul. S-a fudulit, cît s-a fudulit, dădea cu ea prin aer, făcea tot felul de fente, a trebuit să i-o iau.

- Ai mei nu se bat, mi-a spus, după ce a chibzuit bine, pentru că am fost nevoit să-i povestesc si treaba din noaptea trecută. Am lăsat-o asa.

Defilările somptuoase, care au urmat, îmi luau tot timpul. Din curtea grădinitei se vedea, cînd le dădeau pauză la scoală. Iseam pe poartă zbîrnîind, cu ghiozdănasul de tablă, în care duceam acasă hîrtia ce-mi învelise mărul si pîinea cu marmeladă. Îl tineam strîns la piept, pentru că aveam de trecut printre idiotii care se distrau în felul acela tembel, lovindu-te cu geanta prin spate ca să-l scapi din mînă si să zdrăngăne. Din cauza asta, toate cutiutele erau pocite. A mea avea si pitici.

Băgasem de seamă că, dacă îmi închipuiam cum o răpesc banditii si cum înving eu tot felul de pirati ca s-o salvez, ajungeam acasă fără să bag de seamă. Se scurta drumul. Intram în curte cu plămînii umflati si mă echipam urgent. Executam pas alergător la poartă. Mă asezam în dispozitiv. Sabia strălucea la sold, argint-auriu, ridicam pieptul, îmi dădeam o comandă potrivită si mă puneam în miscare. Patrularea se întindea de la magazinul domnului Făinaru, pînă cît tinea gardul si hrănea invidia întregii străzi 23 August, care iesea ca la 23 August. Sigur că-mi dădeam seama, asta mă si alimenta, dar nici un muschi nu-mi smintea fata de otel, eram împietrit si recules, nimeni nu putea să-mi vadă nodul din stomac, nerăbdarea si, mai ales, groaza că urma să o văd. Nu trecea totdeauna, nu stiu ce avea. S-a întîmplat numai de vreo douăzeci, treizeci de ori, din care numai o singură dată am reusit să-mi continuu parada, cu picioarele moi, dar aerul rămînea martial si simteam c-o seduc. În marea majoritate a ocaziilor, mă refugiam la mami.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.