Cu cine te-ai bate?

Eugenia Vodă, România Literară, 23 Februarie 2000
 

Fight Club e un exemplu, de o limpezime aproape didactică, a situaţiei: "cum poţi să strici un film care avea toate şansele să fie bun!" În magma cenuşie şi indigestă a peste două ore de proiecţie descoperi idei strălucite şi mostre de bravură regizorală, care ar fi meritat o soartă mai bună.

Totul a fost conceput ca un pamflet cu o respiraţie agitată, de clip monstruos, al unei lumi - al unei civilizaţii, al unui mod de a (nu) fi - de care merită să se aleagă praful. Lumea merită să fie aruncată în aer, şi noi odată cu ea! Violenţa eliberatoare. Autodistrugerea ca libertate absolută.

Tînărul furios e un cineast californian - David Fincher (n. 1963), fost vecin de casă şi apoi ucenic al lui George Lucas -, care a dat lovitura, în '95, cu Seven, al doilea film al lui. Fight Club e al patrulea. Rigoarea, măsura şi alte calităţi din Seven apar estompate în Fight Club. Regizorul îşi propune să dinamiteze, din interior, convenţia narativă, drept care naratorul se "descompune", într-un monolog nervos, pe sine însuşi... Naratorul (Edward Norton, cu figura lui de nevrotic timid) e un slujbaş al zilelor noastre, plantat în faţa unui computer; un sclav cu guler alb; un individ cu un apartament pus la punct ("Apartamentul e viaţa mea!"), cu canapele Ikea, cu costume Armani, cu echipamente stereo de ultimă generaţie ş.a.m.d. Dar existenţa lui, oricît de high-tech, e lipsită de SENS. Viaţa se reduce la un ritual detestabil, trăit într-o amară letargie (nici treaz, nici adormit, nici real, nici ireal)... Omul ros de vid îşi descoperă, singur, o metodă de tratament la angoasă: tîrcoale în jurul morţii ca spectacol; participări "active" la şedinţele de terapie colectivă (mereu la modă în America) ale unora şi mai nefericiţi decît el: oameni cu cancer - diverse tipuri, diverse faze -, sau oameni cu alte serioase "suferinţe obiective" ("datornicii"! "alcoolicii anonimi"!). Regizorul pune în pagină spectacolul disperării cu un curaj epatant, în registrul unei ironii negre. În plimbările groteşti prin gheena nenorocirilor, timidul nevrotic adulmecă, rapid, o intrusă, în persoana unei brune palide, cu zulufii zbîrliţi (Helena Bonham Carter): "Te prefaci! Nu eşti pe moarte! Eşti turistă!", îi aruncă el în faţă, după care, ca să nu se mai vadă, îşi împart parohiile terapeutice ("Vreau cancerul intestinal!- Nu! Eu vreau cancerul intestinal!").

Filmul începe să se dezechilibreze, din clipa în care naratorul întîlneşte un alter ego ("o voce în capul meu"!), un înger al răului plin de vitalitate (Brad Pitt, malefic-senzual), care vine cu o altă metodă de terapie a frustrării decît adăparea din suferinţa năpăstuiţilor: să-i spunem "terapia caftului" (şi nu a "caftelii"!). Bărbaţii trebuie să ştie să se bată! Cluburi secrete de luptă împînzesc America! Dacă noii veniţi sînt moi ca aluatul, după cîteva săptămîni sînt ca sculptaţi în lemn! În terapia prin fight club regizorul vede o tentativă de "recuperare a masculinităţii pierdute" (într-o lume, evident, condamnată la "emasculare"). Apare, în film, şi întrebarea, gen anchetă: "Cu cine te-ai bate?" Răspunsuri: "Cu tata. Cu şeful meu. Cu Gandhi. Cu Lincoln. Cu Hemingway." Nimeni nu zice că s-ar bate cu morile de vînt. (Acela e alt film!)...Asistăm şi la variaţiuni pe tema inventivităţii protestului, de la fabricarea artizanală a explozibilului pînă la pipi în supă în bucătăria marilor restaurante! O altă găselniţă a personajului diabolic, care s-ar putea să vă amuze: se angajează proiecţionist la un cinematograf şi montează - subliminal - în drăgălaşe filme pentru copii, imagini şi sunete obscene! Regizorul e, şi el, un specialist al tehnicii efectelor optice de vîrf; s-ar putea să fi inserat, şi în propriul film, "ceva", ca să-i inducă spectatorului o stare proastă... Dacă "lumea e urîtă", filmul e şi mai urît decît ea. Punctul nevralgic e că urîţenia iese din ordinea artei şi devine, la rîndul ei, o marfă.

Început ca un sincopat manifest al revoltei ("Nu eşti slujba ta. Nu eşti contul tău din bancă. Nu eşti cît ai în buzunar. Nu eşti hainele tale"), filmul degenerează într-o odisee anarhistă - nihilistă - teroristă - paramilitară, cu un final de pseudo SF confuz şi ieftin. Poate că în romanul lui Chuck Palahniuk, după care e scris scenariul, ecuaţia Dr. Jekyll - Mr. Hyde să fi fost rezolvată tulburător, dar pe ecran ea are ceva simplist, de "film american" care recurge, banal, la prefabricate.

Senzaţia finală ar fi că această "cruciadă împotriva consumismului" (cf. Brad Pitt, la conferinţa de presă de la Veneţia) devine, ea însăşi, obiect (film) de consum... Dar în care descoperi secvenţe antologice: de pildă Edward Norton, auto-molestîndu-se în biroul şefului; sau secvenţa furtului de grăsime umană, în pungi transparente, din tomberoanele unei clinici de liposucţiune, grăsime din care geniul răului fabrică "cel mai bun săpun"!

La Festivalul de la Veneţia, unde a avut premiera europeană, Fight Club a decepţionat şi a avut o presă demolatoare. În schimb, de curînd, la Paris, s-a plasat în fruntea unor clasamente şi a entuziasmat redacţia "Première". Am citit chiar că ar fi un film care trebuie văzut, obligatoriu, de două ori!

O singură dată e absolut suficient.

Fight Club * USA 1999 * Regia David Fincher * Scenariul: Jim Uhls (după un roman de Chuck Palahniuk) * Cu: Brad Pitt, Edward Norton, Helena Bonham Carter, Meat Loaf * GFR Distribution.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.